Djamal Mahmoud

s-a dezechilibrat balanța între lut și apă e momentul să golesc o parte din mine la sfatul lăuntric chem îngerul, animalul și dumnezeu cu tălpile pe masă îmi exercit dreptul de veto toți părăsesc

literele acestei cărți au devenit din ce în ce mai ilizibile din clipa în care am început să deosebesc mirosul femeii de al ploii struțul crescut de tata a dispărut odată cu moartea sa nu mai am

câteodată mă mustră conștiința când sunt adăpat de o stea sau de un animal rătăcit; apele îmi cresc continuu, n-am cum să le scad, voi tăcea doar: tăcerea e un mod de purificare, deși, sub

iau un cuțit și-mi tai foamea. o haină atârnată de perete ca o aripă își caută trupul cald. stau la geam privind în gol — un bărbat intră în curtea vecină strigând: vine inamicul, au ajuns tancurile

privesc albina de pe marginea paharului, cu paiul între buze, umplându-mă cu zbor. atâtea decenii s-au scurs iar ea încă mai vrea să-și încheie cursa, purificând trupul în timp ce pendulează ca o

niciodată nu mă ridic din mine la oră fixă. întotdeauna trec prin același tufiș în care mă plec numai în locul unde ți se oglindesc sânii. tu, mireasa mea și a lumii, ocupată acum cu

un strigăt vine din adâncuri, se ridică încet spre munți, spre nori. fruntea ta e un desen de abur, degetele tale clape din care cad ploile. pe drumul spre mine vin frumoasele morți. le aud tălpile

nu și-a auzit niciodată sunetul apei, nici măcar în coșmarurile ei zilnice. fiecare vineri e un vagon de dormit. în vis eram împreună, îmbrățișați de aerul liber. ființe fără număr se roteau în jurul

întrebări apatice, nevoi zilnice, repetabile. și un lătrat fidel din când în când. soluții radicale și câte o bucată falsă de lumină. contradictorii gânduri și vârste. linii obscure,

euforic mă clatin mă scutură propriul ego literele se zbat, cad, se frâng, nedumerită, sămânța stă pe pragul uterului închis. nu e un uter de femeie, nici cer, nici pământ. un loc fără pană, fără

Poeții vii își lipesc trupurile pe afișe, cu gâturile tăiate. Își țin capetele între palme, le expun gratis trecătorilor, le întorc în toate direcțiile, să fie bine văzute. Trecătorii

e momentul să fie scoși creierii din borcane poate vei avea șansa să găsești în ei vreo urmă de zbor. în ospiciu erau destui tăcuți cărora le înmâna aripa ultimele sale zbateri. niciodată nu

mi-am clătit ochii de mii de ori cu tot ce mi-a ieșit în cale — femei, copaci، ferestre și scântei frânte. am băut atâta apă încât aș fi putut umple un râu care să adape toate păsările

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în liniște, să-i împărtășesc tot ce-mi trece prin minte. ea

mă moșesc dunele, sângele mamei, și țipătul pendulează într-o furtună de nisip. n-am pian să cânt Haydn, precum Tranströmer; zilele îmi vor fi fierbinți și albe. simt frigul nașterii în palme. în

te iubesc imperfecțiunea mea, incolor și tăios ca o sabie de apă. tu mă transformi, dintr-un dumnezeu singuratic, în om — uneori chiar într-un vierme înfometat. mă așezi sub cer, în

nu voi cânta azi de Joseph Haydn, nici de Giuseppe Verdi. instrumentul la care mi se joacă degetele refuză să scoată vreun sunet — tace cald, în diferite culori și nuanțe. clapele sale se

e pentru prima oară când intru în contact cu acest trotuar. gara e plină de umbre și de priviri confuze; pietre mari, voalate de fum, răsfoiesc fețele triste. el mă întreabă de hainele

cântă gura cu strungăreață, cântă neîncetat, deși nimeni n-o ascultă în afară de mine și de pătura ce se zbate din când în când deasupra. somnoros mă prăbușesc în vocea sa, ținând de mână

îmi spui că suntem diferiți, de parcă nu știu să alunec pe gheață până cad pe spate, ca un fraier, sau să alerg pe scări întâmpinându-mi iubita. omule — și eu stăteam pe lăzile de

se rup membranele, picurii se desprind de sârma ghimpată și de ochi. eu te ating cu fruntea, te înfășor cu pielea ei ca într-o peliculă de staniol în care te vei coace cu fiecare

aripi niciunde- doar culori estompate și niciun sunet. stea în cădere- zgomotul pietrelor în prăpastie nici urmă de zbor- în cuibul părăsit doar