delir2

Este ceva aici pe care îl simțim cu toții, dar nu îndrăznim să-l spunem atât de direct: oboseala de a purta povara trecutului.
Ce mă fascinează e gestul ăsta aproape blasfemator - să-l scoți pe Ghilgameș, prima figură eroică din literatura scrisă a omenirii, ca să-i oferi ceai. E un gest de o intimitate absurdă / brută, dar și de o ironie devastatoare. "Cu o singură apăsare" - suntem în era digitală, unde mituri de milenii pot fi evocate sau șterse la fel de ușor.
Transformarea / Lirismul crește direct de aici: "am supt sânii tuturor femeilor rămase", din care s-au făcut propriile ritualuri, propriile sacralități. A devenit atât de mare încât poate "aduce toate cerurile în dormitorul meu" — reimaginare completă a sacrului, în termeni intimi, personali, sensuali.
Îl văd deosebit pentru că spune ceva esențial: dreptul fiecărei generații de a-și alege propriile zeități, de a scrie propria mitologie, chiar dacă asta înseamnă să arzi cărțile celor dinainte.

Începând cu evocarea lui Ghilgameș, ca pretext liric, până la imaginea hiperbolică a sinelui, identificat într-un eu, în opinia mea, de factură expresionistă, căci întrebarea retorică asta sugerează: „nu vezi cât de înalt am crescut/ până la punctul în care/ pot aduce cerurile în dormitorul meu...” Ceea ce-mi este însă neclar se referă la genul substntivului cerul, care, din versul „și să le iubesc una câte una...” e feminin. Nu ar fi corect „unul câte unul”?... întreb. Dar poemul este o scriere matură, cu metaforă, originalitate și mesaj pertinent, de aceea eu îl înstelez.

Vad ca ai revenit in forta, Djamal! Cu un stil mai relaxat, mai putin ermetic. Alt stil dar aceeasi profunzime, aceeasi unda de ironie." Dar tu, macar n-ai avut nevoie de sanga nici de cuvinte ca sa-ti hranesti urmasii. Text de actualitate dar si universal valabil.Felicitari!