Atelier Literar

Cafeaua, balansoarul, căștile ce îmi redau pianul — toate mă duc într-o altă lume, de demult. Colțul meu de rai, de sub vișinul bătrân, unde stau adesea și citesc, scriu, privesc. Închid ochii și mă

Înainte să fie noapte, ne luminau lumânările. Somnul nu era somn. Era, de fapt, o poveste. Ce-au făcut nea Ion cu tanti Gica la tataie Grigore și mamaie Joița, la mormânt, la cimitirul cel

ce nu este disperarea de a fi fericit ci mãsura cu care încercãm sã o mãsurãm ca nişte tâmpiţi obsedaţi de cuantumuri delimitãri şi tot soiul de clasamente sterpe precum cel mai cel din cel mai

are balta peşte, dar poate că mie mi-a îngheţat inima cât să fac o mutare decisivă pe tabla de şah şi mila mea s-a ascuns, a săpat în adânc mult prea departe de legământ pentru că a fost aruncată,

Nu mai știu să-ți vorbesc. Anotimpurile toate s-au stins în grădini suspendate-n eter. Cântecele ni s-au rătăcit cu scrisorile de dragoste, ca bărbatul acela din cartea aceea scrisă la nord-vest de

Simt cum se prăbușește ceva în lăuntrul meu. Memoria își pierde treptat certitudinile, se face lut și praf, ca o dâră de cenușă pe pereții unde s-au șters demult icoanele. Coborâm pe niște trepte

Oare unde se duc lucrurile frumoase atunci când nu mai au voie să se întâmple? În ce încăpere a timpului se ascund cuvintele nerostite, privirile care au înțeles prea mult și întâlnirile care n-au

au lăsat cercurile de foc să cadă în iarba din spatele casei stejarii s-au depărtat unul de altul s-au strâmbat de la secetă până când a rămas între ei loc să bagi palma întreagă dacă torni apă

Cred că n-au atâta putere, de vreme ce le e frică de noi. Ne aruncă din când în când câte-o iubire, ca să ne pierdem, cuminți, printre nori. Pe pământ, revolte, războaie, tăceri, noroi. Cu greu ne

visul din largul îmbrățișărilor mele la reflux se înnoadă în tiare sidefate brațele mele cuprind tangerine aprinse care se rostogolesc pe valuri înalte înot în apa nașterii orizontului

el dă drumul unei cărţi, să cadă în cerul plutind întors ea nu ştie ce se va întâmpla, în spatele cuvintelor adevărul, un drum care şerpuieşte el lasă în urmă vechea poveste, orice ar fi cum acel

o singură dată am auzit, din josul inimii, ai grijă de la cine bei, de la cine mănânci apoi nimic nu a mai fost la fel zile în şir în şir în şir până când puterea şi-a regăsit cuibul, printre

Amintirile din album par mai distante decât oricând, În prag de aniversare a frunzelor Ce se lovesc violent de pământ. Timpul trece și încerc să-i găsesc un scut, Măcar o fibră din mine să rămână la

Rămâne doar această claritate albă, un dinte de gheață topindu-se lent în memorie. Privirea nu mai naște imagini, ci desface lumea de umbre, așa cum râul își leapădă malul în căutarea unei mări

eram o dorinţă îndeplinită (mă întreb şi acum pentru care dintre ele, Doamne) născut dintr-o promisiune, dintr-un izvor fermecat dintr-o discuţie amânată, cineva se amesteca şi pierdeam din apa aceea

precum un fluture în faţa unui lan nesfârşit cu maci şi desfac aerul în clipe cât universul sã-şi caute dovezi cã nu e vis cã nu e plãsmuire cã nu e infinit degeaba e aşa caraghios sã fii