Atelier Literar

ca dupã o implozie controlatã perfect de un amestec de inteligenţã artificialã cu puţina minte de ţãran rãmasã vie detest lumea asta diformã poate prea coloratã pentru lipsa mea de noimã muşc cu

Te purtam deja ca pe o lumină ascunsă într-un buzunar al inimii, te-am căutat ferestrele își schimbau copacii își pierdeau alfabetul de frunze, iar timpul, acest ceas fără ace, învăța să

piticii mei visează, acum, autumnal, îmi rașchetează gândul, mai umblă la semnal. – se-aude?-ntreabă unul, să mai cobor c-un ton? – lasă așa! zice-altul ce predică-n amvon. ce aiuriți și ăștia,

După cum ţi-am mai spus, după cum ţi-am jurat, Pot să râd, pot să tac, pot să rabd, pot să duc, Doar că toamna m-a luat, iar m-a luat la-njurat Şi mă scuipă cu ploi şi cu frunze de nuc. Nu mai

am înșeuat noaptea am urmărit memoria ecvestră a faldurilor întunericului am desfăcut colajele lampadarelor de pe plaja cu nisip de onix am numărat pași ape concentrice răspândind raze subțiri egrete

Grig depășise de ceva timp complexul de inferioritate legat de etnia lui, acum era împăcat cu originile pe care le avea, oricum pe timpul verii nu putea nega evidența, așa că începuse să facă

când te trezești uneori, peste noapte dintr-o ordine mai mare a tainei în locul în care îngerul nu știe pentru cine adună clipele cu trei pereți pășind în urma câinelui adu-ți aminte cum n-ai dăruit,

Trebuia să te recunosc. Umblai mereu prin visele mele. Pe peron mă uitam, cred, după tine. Trebuia să te găsesc după ciorapul drept, ros la un colț. În Rapid Eye Movement erai aproape

Să știi că e trist să nu mai visezi la ei, să închizi ochii și să nu vină nimeni, nici glasul care te striga pe nume, nici mâna care te ținea când nu știai de tine. E liniștea aia grea, care apasă

Orașul și-a reluat funcțiile reci, mecanice, complet golit de simbolic. Lumina de astăzi a fost albă, plată, o lumină de neon care nu mai decorează nimic și nu mai creează atmosfere. Absența ta s-a

în care muzica leagã iubirea de cuvinte precum se lipersc douã trupuri într-un etern dans vãd lumea prin inimã numai ea trimte sânge cald unui creier rece ochii douã lupe care o micşoreazã ca

Într-o miercuri cu gust de plumb și gutuie, mi-am prins degetele în balamaua ușii prin care mi-a ieșit sufletul — tunel cam îngust și prost iluminat pentru un eu cu un ego superlativ. Nu țineam

nu se cade să arunc piatra, după tine piatra de poticnire ce poate adăuga funiei, acel de ce la sfârșit când tu dai prea mult nu mai îngenunchezi, nu poți sorbi adevărul din pahare de argint adevărul

Despre ea, nu am amintiri care se plimbă de la un capăt la altul al străzilor, pe ea, o văd doar cum privește cu ochii de rouă, aproape uimiți, o văd zâmbind printre buclele negre,

Ne vedem o dată pe săptămână, îți întorci privirea-n goluri de apă, singur mă arunc în timpurile lungi. Le-ncarc cu ce m-am dorit dinainte, cuvintele nopții, iar repetate. Două Fecioare se

îmbracă-te te voi duce la marginea lumii și conform protocolului îmi voi aprinde o țigare îți voi spune cu aerul meu de dandy dumneavoastră și la intervale regulate de timp voi trage adânc în

Nici nu mai țin minte când am început să-ți scriu… era foarte devreme, era foarte târziu? Dar nu prea contează acum acest aspect banal, nu despre asta vreau să pictez în fundal. Probabil am

Sunt îngeri necunoscuți levitând în subteran, la metrou... Ei ajută bătrânici cu bagaje imense și îmbrățișează necunoscuți ca pe niște prieteni. Fructele se vând singure în plase de

În apartamentul vechi, podeaua cobora puțin spre stânga. A șters talpa nivelei cu o cârpă și a așezat-o lângă perete. Bula s-a oprit dincolo de unul dintre semne. A întors instrumentul. Aceeași