Memoria sufletului

Mi-aș fi dorit atât de mult să-ți deschizi sufletul și să-mi povestești cum ești tu, care au fost și care sunt dorințele și suferințele tale, așa cum ți-am povestit și eu despre o parte dintre ale mele. Duc cu mine acel sentiment ciudat că viața se repetă și aș vrea să-mi încarc memoria sufletului cu cât mai multe amintiri de-ale tale, fiindcă, dacă bucla mea va reveni cândva, vreau să am curajul să te întâlnesc din nou. Uneori te văd ca și cum ai fi fost copilul meu, fiica pe care mi-am dorit-o întotdeauna, și mă gândesc la ceea ce ar fi putut aduce în destinul tău iubirea unui tată. Alteori mă gândesc că ai fi putut fi mai mult de atât, acel fragment care îmi lipsea și care mă împiedica să devin un întreg. Ca tată, mi-aș fi dorit ca tu să-ți întâlnești iubirea într-o formă cât mai pură, în jumătatea celuilalt care te-ar fi adorat, luminându-ți viața prin experiența de a deveni, la rândul tău, o mamă iubitoare. Dacă ai fi fost acea parte din întregul meu, mi-e greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, fiindcă în clipa în care dobândești totalitatea a ceea ce ai putea deveni începi să pierzi chiar locul din tine în care s-a născut dorința de a deveni. Omul nu caută întreaga viață să se întregească pentru a ajunge, în cele din urmă, într-un punct în care nu-i mai lipsește nimic. Caută pentru că ceea ce îi lipsește este tocmai ceea ce îl face să meargă înainte, să iubească, să viseze și să găsească în ceilalți o parte din propriul său destin. Poate că dorința nu apare pentru a fi în cele din urmă stinsă, ci pentru a ne păstra în mișcare, pentru a ne împinge spre acea versiune a noastră pe care încă nu am întâlnit-o. Iar dacă tu ai fi fost acea parte care îmi lipsea, întâlnirea cu tine nu m-ar fi făcut doar întreg, ci m-ar fi obligat să descopăr cine aș mai fi fost după ce nu mi-ar mai fi lipsit nimic. Aș fi vrut să știu dacă întregirea ar fi fost sfârșitul căutării sau începutul unei alte deveniri, dacă omul poate continua să se transforme după ce a găsit ceea ce credea că îi lipsește. Atunci aș fi înțeles că totalitatea nu este starea în care toate părțile ființei s-au întors la locul lor, ci clipa în care omul poate privi înapoi spre toate viețile pe care le-ar fi putut trăi și, dintre toate drumurile pe care nu le-a parcurs, să recunoască unul singur ca fiind al său. Acela în care, indiferent de câte ori s-ar fi repetat viața, indiferent de câte chipuri ar fi primit destinul și indiferent cât de mult timp s-ar fi așezat între două întâlniri, trebuia să ajungă din nou la tine.