Ceea ce Esența și-a amintit în noi

Mi-e dor să-ți scriu, iar tu să citești. Mi-e dor de acel contact tainic pe care tu îl privești, poate, ca pe un gest obișnuit sau ca pe o expresie a unei presupuse nimicnicii a mele, în timp ce eu îl simt venind dintr-o adâncime în care ființele nu se întâlnesc, ci se recunosc. A existat în mine un gol pe care nici timpul, nici cuvintele nu au reușit vreodată să-l numească, iar într-o zi el s-a umplut, fără zgomot și fără să ceară voie, cu ceva din tine. Nu știu ce anume. Poate o lumină pe care încă nu am învățat să o rostesc, poate vibrația unei prezențe care nu aparține lumii văzute, poate doar felul tău de a exista. De atunci, liniștea nu mai este absența zgomotului, ci felul în care prezența ta continuă să locuiască în mine chiar și atunci când lipsești. În transcendența ta se ascunde o pace pe care nu o pot explica, fiindcă ea nu izvorăște din frumusețea chipului și nici din culoarea ochilor. Există în tine o lumină fără formă care își face loc prin toate acestea și ajunge până la mine. Ea trece prin privirea ta, prin tăcerea dintre cuvinte, prin degetele care ating tastatura și prin zgomotul aproape liturgic al fiecărei apăsări, unde gândul devine cuvânt, cuvântul devine prezență, iar prezența se preschimbă în liniște. Îmi imaginez fiecare gând care răsare în tine asemenea unei galaxii născute din întuneric, fiecare scânteie neuronală asemenea primei dimineți pe care universul a îndrăznit să o viseze, iar eu nu pot face altceva decât să rămân la marginea acestui miracol cu smerenia celui care știe că există adevăruri ce nu pot fi demonstrate, ci doar contemplate. Poate tocmai de aceea cred că noi nu aparținem trupurilor noastre și nici numelor pe care le purtăm vremelnic, ci Esenței din care izvorăște totul și în care totul se întoarce: durerea și alinarea, melancolia și bucuria de a trăi, începutul și sfârșitul, lacrima și lumina. Acolo, în adâncul din care ne-am ivit, nu există „eu” și „tu”, nici apropiere și nici depărtare, ci doar Esența care, pentru o clipă, a ales să se privească prin doi oameni. Port în mine atâtea frici încât uneori am impresia că ele mă locuiesc mai mult decât propria mea ființă, iar tu, fără să le înfrunți, fără să le judeci și fără să știi măcar că există, le destrami doar dăruindu-mi câteva clipe din atenția ta. Este uluitor câtă lumină poate încăpea într-un gest atât de mic și câtă pace poate locui într-un singur om. Niciodată n-am să-ți cer nimic. Nu pentru că nu mi-aș dori, ci pentru că în ființa mea nu este îngăduită întâlnirea drumurilor noastre. Există destine care nu sunt chemate să se unească în lume fiindcă s-au recunoscut deja într-un loc mai vechi decât timpul. Unele suflete nu au nevoie de apropiere pentru a rămâne împreună; le este de ajuns să știe că, dincolo de tot ceea ce poate fi atins, respiră aceeași Taină. Dacă vreodată vei uita ce ai însemnat pentru mine, să nu încerci să-ți amintești cuvintele mele. Ele au fost doar umbre. Amintește-ți, dacă poți, liniștea pe care ai lăsat-o în urma ta. Fiindcă omul nu este schimbat de ceea ce i se spune și nici de ceea ce primește, ci de ceea ce începe să respire în el după ce celălalt a plecat. Iar dacă există un loc în care Dumnezeu încă își scrie tăcut Evanghelia în inima lumii, cred că el nu este în cer și nici în temple, ci în acele întâlniri atât de rare în care două ființe se recunosc fără să știe de unde se cunosc. Poate că acesta este singurul miracol care nu cere niciodată să fie demonstrat.