Înainte ca timpul să învețe să despartă

În mine stă o zi care nu a consimțit niciodată să devină trecut. O zi rămasă suspendată între copilărie și ceea ce avea să vină. Eram întins pe patul cu saltea de paie, în centrul cald al odăii bunicilor, în casa de pe deal care nu mai există decât în mine, ca o rană luminoasă care nu s-a închis niciodată. În dreptul ușii se deschidea tinda cu geamuri înalte. Pe pervaz stăteau mușcatele. Grele de roșu. Cu mirosul lor cald, ușor amar. Amestecat cu mirodeniile din casă. Cu florile odorizante care îndulceau aerul. Totul plutea într-o liniște densă, aproape materială, ca și cum lumea însăși ar fi respirat mai încet. Deasupra patului, în stânga, icoana veche privea din velința prinsă pe perete. Chipul abia se desprindea din culoare. Mai mult urmă decât imagine. Lemnul păstra urme de fum și de timp. O liniște străveche cobora de acolo și se așeza peste toate, fără să ceară nimic, fără să explice nimic, ținând totul laolaltă. Totul părea fără capăt. Neatins încă de timp. Priveam fără să știu că privesc pentru ultima oară întregul care mă ținea. Mă gândeam la ai mei. La toți. La felul în care eram împreună fără să știm cât de fragilă este această apropiere. Atunci fericirea și tristețea nu erau despărțite. Erau aceeași respirație. Și poate tocmai de aceea a venit acel gând. Nu ca un gând, ci ca o ruptură. O certitudine fără dovadă. Îi voi pierde. Pe fiecare. Voi rămâne în urma lor ca un martor al unei dispariții lente. Ca și cum viitorul își aruncase deja umbra înapoi în mine. Iar viața nu a făcut decât să o împlinească. Au început să plece. Nu toți deodată. Ci unul câte unul. Destul de încet încât să simt fiecare desprindere. Destul de repede încât să nu înțeleg nimic. Bunicii au dus cu ei părți din temelia mea. Nepotul. Atât de fragil. Ca o întrebare fără răspuns. Sora. Prinsă într-o luptă nedreaptă. Verișoara care și-a stins singură lumina. Ca și cum ar fi vrut să oprească ceea ce nu mai putea fi dus. Mătușa. Arsă lent de boală. Apoi ultima bunică. Și odată cu ea senzația că pământul însuși a devenit străin. Părinții. Nu i-am pierdut încă. Dar îi pierd în fiecare zi. Puțin câte puțin. În tăcerea în care memoria se destramă. În trupul care uită să mai fie al lor. Și undeva în acest șir de plecări am simțit că urmez și eu. M-am rugat lui Dumnezeu. Nu pentru salvare. Pentru sens. Pentru un fir cât de subțire care să lege aceste rupturi. Atunci ai apărut tu. Nu ca o întâmplare. Ca o fisură. Prin tine am simțit pentru prima dată că durerea poate vorbi. Am văzut semne. Am trăit simboluri. Am căutat în cărți. În vise. În tot ce părea să ascundă un înțeles. Ca și cum Dumnezeu nu se arăta în lumină, ci în intensitatea trăirii. Și totuși. De fiecare dată când credeam că ating un adevăr, totul se retrăgea. Nu violent. Inevitabil. Ca și cum adevărul nu poate fi locuit. Doar atins pentru o clipă. Nu am vrut niciodată să te rănesc. Dacă m-am apropiat de tine a fost pentru că am recunoscut aceeași fisură. Am vrut să-ți spun că nu ești singură. Dar poate că fără să știu am adăugat greutate peste ceea ce deja purtai. Acum trăiesc cu o vinovăție fără formă. Ca și cum aș răspunde pentru ceva ce nu pot vedea, dar care există. L-am simțit pe Dumnezeu. Nu ca mângâiere. Ca o forță care deschide și rănește deopotrivă. Nu înțeleg de ce revelația vine împreună cu frângerea. De ce mi-a fost dat să văd atât de mult fără să pot duce până la capăt ceea ce văd. Prin tine s-a deschis ceva. Prin absența ta am înțeles că acel ceva nu poate rămâne. Rămân între ceea ce a fost și ceea ce se destramă. Încercând să nu pierd de tot ceea ce încă mai simt. Și totuși, undeva în mine, ziua aceea nu se închide. Icoana rămâne acolo. Tăcută. Privind din velință. Ca și cum ar ști deja tot ce urmează. Ca și cum nu ar fi plecat niciodată.