Oamenii sunt buni.

Zvera, mi-a placut tare mult ''bunica lui Iisus Hristos''! Frumoasa poezie!

Observ, aici, amprentele unei frumuseţi aparte, în deschizătura unui anotimp (acel spaţiu locuit de timp ce ştie ţine captiv corpul unei memorii: melancolie, ironie, poveste, zâmbet reţinut în colţul ochiului). Textul acesta a fost croit să poată respira moartea şi să digere elementele cotidianului, pe un fond muzical trist dar şi uşor comic. Timpul se şi răstoarnă, în periplul acesta, dezvăluind o materializare a interiorului (a elementelor sale), o schimbare de registru (trecerea din bazarul trist în basm, copilărie, religie, bunica lui Iisus Hristos, Cenușăreasa, Fata Împăratului Roș; fără să se rupă de realitate pare că o minte obosită a ieşit în afara realităţii, cum dintr-o capsulă spaţială, să-i completeze găurile cu piese de puzzle, de poveşti). Chiar şi strădania unei căutări spirituale o pot vedea trecând prin sandaua ta ruptă (ce mirare, ce sublim …). În acest compost de urban, funebru și absurd, tot ce era ironic opreşte clipa şi o pregăteşte pentru o ultimă întrebare, dar ca şi cum tu ştii deja răspunsul însă ai o speranţă încăpăţânată în oameni şi vrei, neaparat, să auzi acel răspuns din gura lor, neapărat. Mă iartă de nuanţe personale de percepţie. Las uşa întredeschisă. Frumos, frumos poem. La bună citire.