Îngerul știrb pe bicicletă

E dimineață, cald-cald, pisicile-și fac încă siesta, vecinul de la 1 vine discret de la cârciumă sau cafea, ascunzând în dreapta o țigară și mă salută fericit.

De parcă ar fi câștigat marele premiu la Cannes. Fără să știe nevastă-sa. Doar eu, vecina de la 3.

Angelica gonește ca un fulger vesel pe o bicicletă cu roți verzi și mă strigă pe nume de departe: „Veronicaaaa! Veronicaa!”

Sunetul ştirb inundă dimineața și strada singur-singurel ca un șuierat până când mă învârtesc eu în loc să aflu cine mai sunt şi unde.

Angelica însă știe exact cine este: e ființa aceea 1/3 smerenie și tăcere, 1/3 durere și 1/3 golancă-uragan, care, uneori, ascunde pui de vrabie ce nu știu să zboare în părul ei blond-copt și nesfârșit, doar ca să-și facă copiii ciufuliți să râdă cu poftă.

Adună bidoane ca job.

Un job deloc part-time. O continuă evadare de realitate pe o bicicletă cu roți verzi, primită de la cineva.

De pomană.

Pe soare, ploaie, sub cerul de sticlă, ochii ei împrumută culoarea luminii de un albastru rapid, cald, frust, violent.

Nu cere niciodată nimic. Nici mie, nici altora, nici universului.

Doar gura rămasă aproape complet fără dinți strigă o poveste pe care demult de tot parcă am mai auzit-o undeva. La altcineva.

E un fel de bucurie ciudată, contaminantă și absurdă să poți merge pe stradă la ora asta și să fii viu. Complet viu.

Bicicleta cu roți verzi străbate în goană intersecția ca un strigăt. „Veroniiicaa!”, mă trezesc eu, în orașul meu, în cartierul nașterii mele. Da, eu sunt. Sunt Veronica.

Soarele neașteptat îmi intră în ochi, pisicile se pregătesc de almuerzo, vecinul de la 1 mă salută zglobiu și viața merge mai departe pe bicicleta ei cu roți verzi, ca un fulger. Ştirbă, veselă, blondă și random.

La job. Ca un soare ciudat, pe bicicletă. Pe o stradă cotangentă cu sine, unde realitatea de plastic nimereşte doar uneori numele meu, Veronica.

Bidoanele râd.

Veronica îşi aminteşte toate teoremele și uneori cine e.

Pitagora şi Newton s-au găsit cumva în Broşteni şi se hlizesc în soare la colțul cu containerul, strigând: Angelicaa!

Angelica sare cu toată mahalaua pe platformele ei înalte şi trupul ei filiform, cu brațele arse într-un incendiu din Florența, când şi-a scos cu mâinile goale copiii din foc, dispare deodată cu claia de păr lung, nesfârşit, de culoarea grâului copt, după bidoane, înghițită în măruntaiele monstrului galben, unde locuiesc toate sticlele rămase, poate, din ziua de ieri.