Zorica, ne vom revedea...

Eu, sincer, nu știam de dumneata

și-n stilul neoclasic, hexametru,

nu-ți pot mărturisi că știu

sau că-mi doresc a scrie...

Nu-s cel mai fin rimeur, dar eu, cea strange,

neeminesciană, fulgurantă și discretă,

poate puțin în iamb —

căci nu mai știu latina —

în orice caz, azi nimeni nu m-ar (mai) premia...

Zorica, pentru prima dată, iată, astăzi, eu,

un scrib rătăcitor în gând,

îți voi străbate numele pierdut în șes

pe cărarea însorită

din cimitirul scund,

cu degetele săpând adânc în piatră rară

amintirea rugii tale,

scrijelită-n cer

demult.

Glasul îngenuncheat

se face pasăre trecătoare,

tresărire și suspin.

Cățeii împresoară, recunoscători,

pașii ce nu mai știu să caute,

de la facerea din nou a lumii,

sensul venirii lor, astăzi,

pe pământ.

Brusc, soarele

și-a oprit toate umbrele-n mine.

Unde sunt?

Aici

se ridică o cruce

și-alături

sora ei.

Dragă moarte,

unde sunt ceilalți?

Câmpia cu fiare

aleargă vântul gemând de departe

în vers flămând,

Mirele meu.

Și totuși,

viața din vorbele tale

are inima pietrei.

Și totuși, ea bate mătănii

cu toate bătăile inimii tale

în cântec,

vers dulce

și clopot,

acum.

Zorica, ne vom revedea.

Zoricăi Lațcu, scrisă la mănăstirea Tudor, la începutul anului bisericesc, sub semnul Facerii lumii.