Sorin Lupu

Sub asediul visurilor Ziua refuză capitularea Se pliază în stări Intens Incolore În viitorul unde Morfeu încă nu și-a băgat coada Ah Doamne Pentru a supraviețui Am uitat atât de des ziua

Sub masca sa din piele moartă Clovnul furios plânge de ciudă Că nimeni nu mai râde Când se lovește Cu ciocanul peste deget Cu piciorul de scaun Cu sufletul în neant

În noaptea tăcută se deschide fermoarul tramvaiului care o ia spre răsărit Tăcut în noapte compar muțenia din urechea dreaptă cu cea din urechea stângă Degeaba închid ochii tot nu văd nimic cu

Ne putem alătura revoluției voastre? Mă întrebă omul fără chip. Cine sunteți… voi? Am întrebat privind în jurul Umerilor săi largi. Nu știa să răspundă. Dar știa multe lozinci. Vocea sa

Viața este o închisoare în propria minte Prizonier al tuturor celulelor și microorganismelor Din care ești alcătuit Ești liber să faci orice îți dorești Și condamnat să faci doar ce poți Viața

Bebelușii și copiii cresc Se joacă, acumulează, Îmbătrânesc. Bătrânii mor, Unii chiar demn. Ori Se transformă în țărână De timpuriu. Amintiri, Gene fără nume, Fără număr. Combinații de

M-a sărutat pe obraz M-am simțit iubit și complet Nemuritor Mașinile de pe străzile pline de bălți Mașina de spălat din baie Făceau timpul să curgă Sub bătaia moale a ceasului Care ne privea

Macii picături de sânge pe rochia de mireasă a Primăverii. Trilul țesut al păsărilor îmbracă norii în nemișcare. Tălpile mele goale plutind pe cărarea îngustă din desișul în care

Vuietul vieții. Umbrele frunzelor pe mașini. Lumina inevitabilă, artificială. Clipa pe care în sfârșit pot să o pătrund în toată goliciunea ei. Câinii care latră la stele. Chiotele din

Le priveam jucându-se una lângă alta și mă gândeam - nu e prima oară - cum o fi să ai atât de multe fotografii din copilărie? Să poți să dai iama în driveul din cloud al părinților grijulii și acolo

Uit să scriu pentru că uit să notez. Atâtea idei geniale pierdute pentru că nu aveai un pix. Visele acelea cât galaxii nesfârșite transformate în respirații adânci pentru că trebuie să-ți revii

Sufletul meu este tot mai bolnav Și n-am ce medicament să-i mai dau Trupul meu este al viciului sclav Dis-de-dimineață-mi zice să stau Toată ziua și să nu fac nimic Să mă chircesc în pat să mă

Cel mai frumos cadou Pe care mi l-a făcut Universul A fost sacrificiul din iubire Darul de a simți ceea din ce Am venit abandonarea nebună Fără fățărnicie în fața Neantului

Eram într-un sat Nu știu care Printre oameni cunoscuți De nu știu unde Într-o misiune clară Pe care nu mi-o puteam aminti Tot mai decis să ajung La capătul acestui vis Lung precum viața

Când eram mic, eram foarte stresat că am nasul mare. Era ceva obiectiv, nu era nicio exagerare de copil. Copiii au această tendință să te bully dacă ești diferit, iar eu clar aveam nasul mare.

Într-o zi o să ajung și eu un bătrân tot mai neputincios În fața asaltului vieții care-mi curge prin venele de supraviețuitor O să cunosc în sfârșit toate mărcile de adeziv pentru proteză O să

Înainte să plec în teambuilding, am adormit ceva mai greu decât de obicei și am visat intens. Am visat că mașina mea era roz. „Dar mașina mea e albă,” am gândit în timp ce mecanic urcam în noul meu

Chiar nimeni nu a mai observat până acum Că planeta Pământ este un mare ovul Bombardat zilnic de milioane de spermatozoizi Corpuri purtătoare de viață cerească Iar noi un embrion în

Orașul crește sub unghiile mele. Mi le smulge pe nesimțite. Înțeleg ce se întâmplă. Înlocuiesc unghiera Cu o bormașină. Orașul se rotunjește în ochii mei Tot mai bulbucați. Acum văd mult mai

Un curier masiv la vreo 30 de ani era să dea peste mine azi-dimineață cu o bicicletă cam mică pentru șeptimea lui de tonă. A trebuit să sar un pas în spate și să pun mâinile pe ghidon! Îi căutam

Și mai important: De ce am face-o? Răul scoate la suprafață binele Fără el am fi simpli zei Plictisiți de atâta nemurire Construind lumi imaginare Cu ființe care mor Efemeride

Îmbătat de fericirea care mi-a fost dat să o tot trăiesc Am uitat de unde vine acest belșug nebun, împărătesc. Am plătit cu ani de sclavie Curajul de-a ține vie Fericirea de-o clipă Aprinsă în

În ultima zi Înainte de predare Nor din cuvinte și versuri murdare. Toate umbrele obsesive Extirpate necruțător cu Dicționarul. Pentru că poezia nu este învățătură. Deoarece lirica-i

Cu adevărat Aritmic Este doar sunetul nașterii Care se scurge Din uterul suprem Aritmic cu adevărat Este doar șuierul Orașului care se zbate În creierul meu Aritmice mai sunt visul Și