Sorin Lupu

Vă mulțumesc mult pentru aprieciere. Mă simt onorat.

Multumesc mult de tot!

O sa fie clar si la poezie, cu timpul :D

Nu am de ce să mă supăr. Și nu e nici o ușurință acolo. Este doar ce am simțit după ce am depășit o perioadă lungă cu anxietate și depresie la nivel paroxistic, încercând să-i dau un sens acelei perioade.
E o poezie, nu e ce consider că ar fi adevărul suprem. Iar adevărul meu din acel moment de inspirație a fost că depresia și anxietatea sunt darul pe care ni l-au făcut zeii nemuritori, geloși că ei nu pot simți așa ceva.

Și pe mine mă înfioară, stai liniștit. Dar a găsi puterea în tine să vorbești „cu ușurință” despre asta este singura cale prin care poți supraviețui cu sufletul curat acelor stări.

O poezie vie, cu imagini intunecate exprimate prin asocieri neasteptate, dar surprinzator de reusite. Bucati precum
„vrem șocuri,
sesiuni de brutalitate care să ne zguduie
sistemele de vinovăție & integrarea perfectă in
failure systems.”
sunt la limita artificialului pueril, dar e ceva la autor care inspira incredere. Englezismele nu sunt alese aleatoriu, pentru efect, ci chiar sunt bine integrate in intreg.
Citind, se trezeau in mine imagini din „1984”, din filmele noir sau groaza, am vazut chiar si un backstage al unei trupe de punk, in care solistul isi mangaie drogat amanta mai punkista ca el. Nu e putin lucru, avand in vedere cate poezii nu nasc in mine decat imaginea unei vome roz sau verzi, dupa caz.

PS Ma deranjeaza greselile de ortografie si consider ca este un semn de respect sa nu publicam greseli - vezi liniutele cu un spatiu in fata lor. E pacat de o poezie atat de buna.

Da, da. Nu e trist cum gândurile, care ar trebui să ne ajute să supraviețuim în lume, câteodată transformă fericirea lui Nu am nimic de făcut într-un coșmar al De ce-urilor?

Eu sunt încântat că mi-am depășit toate spaimele de eșec și că am participat la acest concurs foarte frumos. Am aflat și sunt fericit pentru asta că poezia pe care am scris-o poate stârni reacții diverse, de la nota 1 la a fi în topul preferințelor personale. Aștept noi concursuri!

Și poate că o idee ar fi să se organizeze pe etape.
De ex., sunt 50 de înscriși, aceștia se împart în 5 grupe de câte 10. Săptămânal se votează cele 10 poezii din fiecare grupă și câștigătorii (1-4) merg în etapa semifinală de două grupe a câte 10. Cele mai bune 5 din fiecare grupă merg în etapa finală de 10, care stabilește și primul loc.
În 8 săptămâni de vot s-ar crea o legătură mult mai adâncă cu poeziile.
De ce propun asta... Pentru mine a fost foarte descurajant să citesc și să notez atât de multe poezii, pur și simplu, nu aveam timp! Însă dacă săptămânal aș primi câte o invitație de genul: citește cele 10 poezii din săptămâna asta și zi-ne preferatele tale. Plus că s-ar crea și badgeuri noi - câștigător etapă, câștigător semifinală etc.
Părerea mea e că ar fi mult mai interesant așa.
Ar trebui să se elimine aceste probleme cu votul care se adună, nu e medie și unii înțeleg într-un fel, alții altfel. Cred că mult mai tare ar fi să poți să votezi doar top 3, atât.
Poezia e ceva foarte subiectiv și să încerci să bagi cifre, la zecimală, atenție, oameni buni!!!, la zecimală :)) nu e foarte... poetic :)) Poetic ar fi să alegi preferatele tale dintr-un grup (dacă ești cârcotaș, poți alege și una singură, no problem). Adică acele poezii care te-au atins cumva, nu contează cât de mult. Dacă toate poeziile te-au lăsat rece, asta e.
Ce părere aveți? Un fel de cupa poeților e tot ce-aș vrea. Că sistemul actual, deși e corect, e, Doamne, atât de bulversant...

Muntele se prăbușește pentru că este prea mare și pentru că nu este decât plăzmuirea minții noastre pline de beatitudine beată. Te simți ca un munte, în echilibru perfect, cu o bază mai solidă decât cea mai solidă bază din lume. După care, brusc, totul sub tine se tare și te prăbușești. Muntele apare cu viteza luminii multiplicată cu un miliard și baza lui dispare în exact aceeași miliardime de secundă în care îți dai seama că nu ești un munte. Ești doar un eu care se înșală pe sine și pe cei din jur că beatitudinea ezoterică ar putea vreodată să dureze mai mult decât o clipă cât o veșnicie urmată de o altă veșnicie fără pic de infinit în ea.

Multumesc din inima pentru aprecieri si pentru steluta, ma bucur ca v-am inveselit un pic ziua. Cum se acorda o steluta? Chiar nu reusesc sa gasesc aceasta optiune, e ceva ce-mi scapa de aiurit ce sunt sau steluta chiar e ceva greu de acordat?

Este o poezie foarte reusita din punctul meu de vedere, pe care am citit-o cu placere. Mi-au placut verva potolita si atentia cu care se construieste deznodamantul neasteptat. Si eu simt cateodata ca dau exact asa, dar nu as putea sa odescriu atat de frumos. Bravo!

O poezie foarte reusita, am apreciat mai ales ultima parte, cu parintii si personalul... foarte frumos si atat de simplu spus dupa intreaga tevatura de mai sus. Oribil de frumos are o anumita intensitate in poezie, chiar daca, rupt din context, pare cliseistic. Fara el, poezia nu era oribil de frumoasa.

MISTO:
o-ntreagă vară am fost toată beată
și răstignită într-un moft de trup

De fapt, ce incerc eu sa fac aici, totul e misto, doar ca e un pic deranjant la versul trei, cuvintele sunt lipite de linie: piele-acum, in pielea mea, nu e piele-acum, cred ca e o pauza acolo, nu? In rest, bravo pentru aplomb si curgere.

Vă mulțumesc mult pentru păreri. Știu că nu sunt un poet extraordinar din foarte multe puncte de vedere, însă iubesc sincer cele două limbi pe care le vorbesc curent, ador să pun totul sub un mare semn de îndoială, inclusiv această declarație cum că aș adora să pun totul sub un mare semn de îndoială, și sunt convins că poezia trebuie să stea sub semnul simplității. Îmi displace prețiozitatea asumată sincer. Nu spun că nu e sinceră, dar îmi pun de fiecare dată întrebarea: oare el/ea cu cuvintele astea gândește? Oare cuiva chiar îi trec porcăriile astea prin cap și în alte momente decât în acelea în care încearcă să fie poet(ă)? Mă-ndoiesc de tot ce citesc, inclusiv de propriile cuvinte. Și pentru că îmi câștig traiul din scris, îmi dau seama cât de comod este să minți prin omisiune și cât de puternică este tentația acestei abordări de fiecare dată când scrii. Cred în poezia scrisă terapeutic, ca singura metodă de a scăpa de cioturile din creier care nu-ți dau pace. Nu cred în cantautori și mă plictisesc îngrozitor oamenii care nu-și trăiesc viața așa cum scriu. Recitind chiar acest comentariu al meu îmi dau seama că este imposibil să fii complet sincer. Cel mai mult te apropii însă de sinceritatea totală printr-un anume fel de poezie, spre care eu tind acum, la cei 29 de ani ai mei, după 8 ani în care nu am mai scris un vers, pentru că eram prea scârbit de ceea ce mi s-a părut că ajunsese scrisul.

Mult succes tuturor pe viitor. Mă găsiți pe propriul blog, e mișto aici, dar layoutul ăsta chiar mă indispune. Promit însă să vă vizitez paginile personale de fiecare dată când am puțin timp liber și chef de poezie vie (nu bună, nu rea, doar scrisă acum și pentru mine).