Jolanda Dósa

La un moment dat, fiecare om devine colecționar. Nu de obiecte valoroase. Nu de averi. Colecționar de lucruri fără întrebuințare. Într-un borcan din debara păstrez trei chei. Nu mai știu de la ce

La fiecare ședință, adevărul intră pe ușă cu dosarele sub braț. Pleacă primul. N-a apucat să vorbească. În jurul mesei, capetele se pleacă ritmic, ca un câmp de floarea-soarelui care și-a ales

Am pus timpul la păstrare într-un sertar cu hârtii vechi, răspunsurile nerostite și două baterii descărcate. Am fost prea ocupați să alergăm după lucruri, să construim ziduri mai înalte și mai

Am pus lemn la ferestre și mușcate la pridvor, exact cum îmi imaginam când eram copil și ploaia intra prin acoperiș. Am ales culoarea gardului, am plantat trandafiri, am cumpărat o masă mare

Mai treci, uneori, prin gândurile mele... ca ploaia printr-un oraș uitat, fără să întrebi dacă doare, fără să privești în urmă... Încerc să așez tăcerea între noi ca pe un zid înalt de piatră,

Am purtat halate, căști, legitimații, am învățat limbaje pe care alții le numeau carieră. Am locuit în clădiri reci, printre cabluri, servere și lumini care nu dorm niciodată, și am învățat că

Există un lucru pe care îl înțelegi târziu despre viață: aproape niciodată nu ne este dor de locuri. Ne este dor de versiuni ale noastre care au locuit acolo. Ani de zile am crezut că mi-e dor de

Există o versiune a mea care încă locuiește în toate locurile din care am plecat. O întâlnesc uneori într-un sertar uitat, într-o melodie veche, sau când cineva mă strigă cu un nume pe care nu-l

Te-am smuls din beznă a unui drum rece, Sub orbitoarea farurilor gheară, Un ghem de viață cu ochii-abia deschiși, Pășind timid din prima ta chimeră. ​Au curs de-atunci doisprezece ani de umbră, Dar

Mă retrag din spațiul dintre noi nu din puțin, ci din belșug de umbră, să-mi regăsesc în propria-mi penumbră un miez intact, neîmpărțit la doi. ​E-o absență ce nu taie, ci așează, un exil tăcut în

​Am murit demult, tăcută, într-o zi fără mormânt, Nimeni n-a oprit secunda, n-a fost tânguire-n vânt. N-a stat timpul în loc atunci când m-am stins, Am rămas doar o umbră sub dorul ce m-a

Nu știu ce ar trebui să simt. Sunt doisprezece ani de când am rămas eu, cu același nume și tot mai puțini oameni în jurul amintirilor. Din fotografia de atunci a mai rămas doar jumătate. Sunt

Telefonul a luminat camera la 00:07. Atât. Nu prea devreme. Doar minute prea târziu. Un mesaj scurt. Câteva cuvinte pe care le-ai fi putut scrie oricui. L-am citit. Apoi am rămas acolo, cu ecranul

Am găsit azi cheia. Nu ușa. Cheia... Într-un sertar din bucătărie, între baterii descărcate și instrucțiunile unui aparat care nu mai există. Am ținut-o câteva minute în palmă și am încercat

Ziua mea... Un număr în calendar, O dimineață oarecare, fără fast, fără decor, Magia s-a cernut prin degete, s-a stins în van, Când nu mai ești copil, și timpul devine trecător. ​Atât de normală-i

Cine muncește nu are vreme să-și numere umbrele pe zid, își lasă pașii în betonul zilei și merge mai departe, grăbit. Cine ridică poduri și răspunsuri, cine repară ce alții-au uitat, rareori apare-n

Cât am fost viu, v-am încurcat. Mort, vă folosesc. Azi mă plângeți în public cu fraze gata scrise, cu regrete călcate la dungă, cu lacrimi potrivite pentru poză. Vorbiți frumos despre mine, atât de

Tu scrii codul, tu faci Excelul ăla mare, Tu știi proceduri, strategie, proiect, Dar când se împarte mărirea de salariu, Ești lăudat... și-atât. Ești omul perfect! „Băiat bun, duce mult, nu pune