Jolanda Dósa

​Mă ai în inventar, dar nu mă știi, Un martor orb la propria-mi pieire, Tu dormi adânc în frânturi de câmpii, În timp ce eu mă sting dintr-o privire. ​Ești singurul ce n-a putut să

Veghez la pulsul lumii, în fire și în fapte, Inginer peste golul ce-n alții s-a depus, Dar cine-mi ține garda în propria mea noapte, Când soarele din mine de mult s-a dus în apus? ​Lângă mine,

Am căutat sensul în cuvinte, dar cuvintele s-au sfărâmat ca sticla. Am căutat adevărul în mine, și am găsit doar un gol care mă privea. Ce este libertatea, dacă nu o închisoare fără ziduri,

Când mor, semnează si donează-mi organele Dã-mi plămânii cuiva care încă vrea să respire I-am folosit prea mult sufocându-mă în tăcere Dã-mi inima cuiva care vrea sângele pompându-i Al meu e

A fost candva un răsărit ce-mi promitea lumină, Dar s-a pierdut pe drum, ca un vis fără țintă. Am întins mâinile spre ea, să-i prind căldura, Și-am rămas cu tăcerea, cu golul și cu ura. Pe

Mai am doar câteva ore, să fug de zgomot, de oraș, de nori, spre câmpuri largi, spre liniștea lor, unde iarba mă cheamă cu vechi fiori. Mi-e dor de casa veche din deal, cu poarta de lemn și

A fost acolo când tata s-a dus, cu ochii lui blânzi, cu pașii tăcuți prin capelă, ca și cum ar fi știut că durerea ta avea nevoie de el mai mult decât oricând. Dormea cu tine, ca o pătură

Nu m-am potrivit niciodată cu mulțimea, cu ritmul grăbit al orașelor mari, cu vocile care cer să fiu altcineva. În mine e o ploaie tăcută, ca cele de vară ce cad peste frunze, și mă regăsesc în

În răcoarea blândă a zorilor, cafeaua cu lapte îmi încălzește palmele, iar iarba, crudă și tăcută, îmi mângâie tălpile ca un început. Câinele se cuibărește în brațele mele, respiră ritmul inimii

Poate că n-am fost mamă, Și timpul îmi bate în geam, Cu ani ce se-adună în ramă, Dar dorul rămâne, nu-l am. Poate că trupul meu tace, Dar inima încă întreabă, Ce-ar fi fost dacă o voce Mică mi-ar fi

Privesc cerul și nu văd doar stele, Văd povești, văd doruri, văd lumi paralele. Fiecare constelație e o parte din mine, Un gând ce nu tace, o lumină ce vine. Astronomia nu e doar știință, e vis, E

Copilul din mine încă te caută, Pe ulița veche, cu pași de lumină, Tu, copil sărac, cu suflet de aur, Împărțeai pâinea, dar și vina. Mi-ai dat bucata ta de cer, Și-n ochii tăi, o lume întreagă, Dar

Când vom fi bătrâni, cu părul alb și pași mai mici, Și timpul ne va scrie riduri pe obraz, Să-mi fii acolo, lângă mine, cum ești azi, Cu ochii blânzi și sufletul aprins în licărici. Vom bea

Pe firul timpului, tăcut, Am semănat cuvânt și gând, Sperând că-ntr-un colț nevăzut, Va înflori ceva, rămânând. Nu-s stea pe cer, nici vânt în zare, Dar am fost suflet, am fost dor, Și-ntr-un vers,

Nu mai țin ritmul nici unui apus, Nici răsărit nu-mi spune ce-i de spus. Zi sau noapte — ce mai contează? Zilele trec, iar sufletul visează La șoapte ce veneau dincolo de perete, Rozul camerei mele —

Îmbãtrânim rapid, observi? Nu mai suntem copiii de altãdatã Am uitat orice detaliu din ziua de ieri Şi-am închis demult şi cartea preferatã. Ne schimbãm în necunoscuți, e firesc Mama are ochelari,

Se zicea cândva că e un timp potrivit pentru oricine,doar trebuie răbdare. Dar cine a calculat asta? Dacă eu în sine nu mai am timp să las în urmă? Și azi încă e un timp pentru mine.restul nu mai