Aproape gata

Din poemul acesta pare să curgă simplitatea. Contrastul se simte, printre cuvinte, la el acasă (copilul îşi imaginează în vreme ce realitatea e alta, crescută către casa adultului: “și ploaia intra prin acoperiș.”). Titlul („Aproape gata”) pare să fie ultimul cui, purtat în căuşul palmei, bun de bătut în lemnul poemului pentru a putea vedea împlinit visul (promisiunea făcută copilului de atunci …). Textul doare (gradual), în toate punctele de aşteptare, ştie să înlocuiască omul cu toate amprentele lui rămase în timp (umbra, scaunul, locul), acolo unde omul nu există ci e doar aşteptat. Casa asta pare că nu se ridică din elemente materiale ci din cărămizile unui timp, din nisipul unor sentimente (gen, concediul se transformă în ciment, dorul devine ingredient al facturii, viața însăşi ajunge să fie convertită în casă). Moartea e măsurată prin anotimpuri, tandru, (“Câinele care m-a iubit în anii săraci a plecat acum aproape patru ierni.”), puţinul este pus în oglindă, procesul construcţiei şi moartea merg în sensuri opuse (parcă în acelaşi ritm: “Casa se apropie de existență. Câinele se apropie de dispariție”). rămâne protestul copilului de atunci (exprimat în acum_gen “dacă am făcut ce trebuia de ce nu primesc înapoi ce am pierdut?!”). Pare că gustul acelui vis, aproape împlinit, e plătit scump de trei spectatori imposibili pentru care s-au rezervat bilete (tatăl mort, câinii plecați și copilul din trecut). Pare că nu mai contează suficient soliditatea lucrurilor materiale pe care le posezi dacă ai pierdut trăirile, care te-ar fi putut împlini! Expresia “succesul are un defect: nu poate aduce niciun om înapoi.” pare că se alimentează din tot ce ai scris până la ea şi pare cum casa nouă ar putea fi învinsă de o seară veche, dar cu toţi cei care contează alături (iar preţul acestui “succes” devine distanţa şi tăcerea!). Frumos, frumos poemul acesta, în care casa este aproape gata tocmai când viața pentru care trebuia să fie plină nu mai este. La bună citire!