Poezie

Vestigii

Pentru Kira

1 min lectură·17 octombrie 2026

Mediu

În mintea mea te-am îngropat de zeci de ori.

Așa se învață absența —

repetând scenariul până când pământul

nu mai pare o surpriză.

Ți-am auzit suflul penultima dată,

o vibrație subțire între două tăceri,

iar reflexia mea ți-a rămas întipărită pe retină

până în ultima secundă,

ca o ultimă garanție că nu erai singură.

Apoi a fost zgomotul.

L-am auzit clar —

țărâna aruncată peste cutia de aspirator

în care te-am așezat cu grijă,

ca într-un sicriu improvizat din lucrurile pe care le aveam la îndemână.

Te îmbrăcasem deja în costumul gri închis,

haina mică de copil

pe care nu-l voi avea vreodată.

Deschid ochii.

Camera e aceeași, dar timpul s-a oprit la picioarele mele.

Nu mă mișc.

Îmi țin picioarele nemișcate doar ca să te mai simt acolo,

să caut în pâlpâitul lămpii din colț

umbra ta, o proiecție a ceea ce a fost.

Sunt lucruri pe care nu le mai putem repara.

Aș fi vrut să fac mai mult.

Să te văd încă multi ani adunându-ți pașii prin casă.

Și aș fi vrut să mă ierți —

că te-am lăsat singură în frig,

în timp ce ție

îți era atât de frică de tunete.

006

Jolanda Dósa. “Vestigii.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/jolanda-dosa/poezie/14206162/vestigii

Comentarii (0)

Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.