Octombrie, înainte de zăpadă

Îmi amintesc sunetul înainte să-mi amintesc oamenii. De mirosul "mâine ninge"... Apa caldă intrând în caloriferele apartamentului de BCA, târziu, spre seară, ca și cum cineva pornea iarna de undeva, dintr-o cameră ascunsă a lumii. Atunci știam. Nu trebuia să mă uit pe geam. Nu trebuia să verific calendarul. Ascultam țevile trosnind prin pereți și înțelegeam că se apropie vremea în care totul devenea mai suportabil și mai trist în același timp. Adormeam cu un singur gând: mâine o să fie alb. Și de fiecare dată credeam asta cu toată puterea pe care doar copiii o au când încă nu au învățat că cele mai multe lucruri așteptate nu vin. Dimineața mă lipeam cu burta de caloriferul rece de fontă . Rece de tot. Pe urmă începea să se încălzească încet, ca un animal bătrân care se trezește. Cu palma topeam florile de gheață de pe geam. Le stricam fără milă. Astăzi aș da orice să mai găsesc o singură floare de aceea. O singură dimineață. Un singur geam care nu închidea bine. O singură clipă în care viitorul să nu știe încă unde locuiesc. Aveam o sticlă de suc. Atât. O împărțeam în jumătăți de pahare, apoi în jumătăți de jumătăți. Nu fiindcă nu ajungea. Ci fiindcă voiam să dureze. Foamea trece. Pofta trece. Dar copilul din tine înțelege devreme că bucuria e mai mare când o întinzi până aproape de rupere. Pe întâi noiembrie începeam să strâng dulciuri. Le primeam de la rude, de la vecini, de la oameni care veneau și plecau. Nu mâncam nimic. Le ascundeam. Le număram. Le mutam dintr-un sertar în altul. Le păstram pentru brad. Nu pentru mine. Pentru brad. Ca să nu pară sărac. Ca să nu se vadă golurile. Ca să păcălesc, pentru o seară, realitatea. Și poate pe mine. Îl văd și acum pe tata. Sub ultimele crengi de sus. Stăteam amândoi pe covor, cu capetele aproape de trunchi. Nu vorbeam mult. Nici nu era nevoie. Priveam beculețele chinezești care clipeau fără logică și cântau aceeași melodie falsă până târziu. Iar eu credeam că nimic nu este mai frumos. Nimic. Nu averea. Nu luxul. Nu viitorul. Doar omul de lângă tine și lumina aceea ieftină care se încăpățâna să strălucească. Acum e octombrie. A trecut și ziua lui. În curând vor apărea iar mările acelea de lumânări peste cimitire. Și nu voi fi acolo. Nu voi aprinde lumini pentru cei uitați. Pentru crucile fără flori. Pentru numele pe care nu le mai rostește nimeni. Poate că cineva o să aprindă una și pentru ai mei. Poate că nu. Așa se întâmplă cu timpul. Întâi îți ia casa. Apoi oamenii. Apoi locurile. Și, la urmă, începe să-ți ia amintirile câte puțin, câte una, atât de încet încât nici nu observi. Astăzi brazii sunt perfecți. Lumina este perfectă. Geamurile sunt perfecte. Instalațiile nu mai cântă fals. Nimic nu mai pâlpâie. Nimic nu mai lipsește. Și poate că tocmai asta mă întristează. Pentru că uneori mă gândesc că nu ne e dor de trecut. Ne e dor de oamenii care eram în el. Mi-e dor de copilul care punea deoparte bomboane ca să facă un brad să pară bogat. Mi-e dor de fetita care credea că zăpada vine dacă o aștepți suficient. Mi-e dor de omul care stătea lângă tata, fără să știe că într-o zi acea seară obișnuită va deveni una dintre cele mai prețioase amintiri ale vieții ei. Iar uneori, noaptea, când aud prin calorifere vreun zgomot întâmplător, mă trezesc pentru o secundă convinsă că m-am întors acolo. În apartamentul acela. În camera aceea. Înainte să pierd atâtea. Înainte să aflu că unele ierni nu se termină primăvara. Și pentru o clipă aproape că văd lumina bradului. Aproape că-i aud vocea. Aproape că sunt din nou copil. Atât de aproape că amân să deschid ochii. Fiindcă asta face timpul. Îți lasă totul. Exact atât cât să poți întinde mâna. Și exact atât cât să nu mai poți atinge nimic.