Jolanda Dósa

Mulțumesc pentru această lectură atât de profundă. Ca autor, rareori ai șansa să vezi propriul text întorcându-se spre tine cu sensuri formulate atât de limpede. M-am regăsit în multe dintre observațiile tale și m-a bucurat în special faptul că ai identificat tema dizolvării lente a unui „noi”, care se află în centrul poemului. Mulțumesc pentru generozitatea lecturii și pentru felul în care ai intrat în lumea textului.

Multumesc frumos!

Mi se pare un text despre momentul în care înțelegi că nu tot ce lasă urme în suflet este menit să rămână, iar adevărata maturitate vine din acceptarea tăcută a acestui lucru.

Mulțumesc mult pentru lectură și pentru observațiile atât de atent formulate. Mă bucur că ai regăsit în text temele care mă urmăresc de ceva timp și că ai simțit că aici s-au așezat într-o formă mai amplă. Apreciez comparațiile și perspectiva oferită. 🤍

M-a întrebat timpul același lucru de multe ori.

Cum mi-a ieșit?

Suficient cât să nu regret că am continuat și insuficient cât să pot spune că am înțeles ceva definitiv.
Recitesc textul și nu mă mai recunosc în toate frazele, dar mă recunosc în foamea din spatele lor.
Cred că am revenit aici din același motiv pentru care oamenii se întorc uneori în locul în care au copilărit: nu fiindcă mai locuiește cineva acolo, ci pentru că vor să vadă dacă mai locuiește ceva din ei înșiși.

O lume în care roboții au preluat toate gesturile omenești, dar în care iubirea rămâne ultimul semn al autenticității. Finalul cu «rochița ta sexi din sârmă ghimpată» este surprinzător și memorabil, transformând poezia într-o ironie fină despre cât de mecanică a devenit existența noastră.

Mulțumesc din suflet pentru lectura atât de atentă și generoasă. M-a emoționat să văd cum ai intrat în poem și ai observat tocmai lucrurile care au stat la baza lui: distanța dintre vis și împlinire, oamenii care nu mai sunt acolo când ajungi la capătul drumului și sentimentul că uneori succesul vine prea târziu pentru a mai putea recupera ceea ce contează cu adevărat.

Mi-a rămas în minte formularea ta despre casa ridicată din timp și sentimente mai mult decât din materiale. Exact așa am simțit și eu când am scris poemul. Pentru mine, casa aceea este mai puțin o construcție și mai mult o adunare de ani, de așteptări, de dor și de promisiuni făcute copilului care am fost.

Dincolo de comentariul în sine, vreau să-ți mulțumesc personal pentru timpul și atenția pe care le-ai dăruit acestui text. În lumea grăbită în care trăim, faptul că cineva citește cu atâta răbdare, sensibilitate și profunzime este un dar rar. Simt o mare recunoștință văzând că poemul a găsit un cititor care a înțeles nu doar povestea lui, ci și emoția din spatele ei.

Îți sunt recunoscătoare pentru această întâlnire dintre text și privirea ta. Uneori, un asemenea comentariu îi oferă autorului mai mult decât o apreciere: îi confirmă că nu a scris singur și că emoția a ajuns unde trebuia să ajungă.

Cu drag și recunoștință, mulțumesc pentru această lectură atât de frumoasă.

Îți mulțumesc, Bogdan. Interpretarea ta m-a făcut să recitesc textul dintr-un unghi nou.
Cred că există în noi și această paralizie discretă despre care vorbești, sentimentul că am fost uneori spectatori ai propriei vieți.
Iar când privim în urmă, descoperim urmele lăsate de timp exact în locurile pe care le credeam mai rezistente.

Mă bucur că poezia a deschis un astfel de dialog

Mulțumesc pentru acest comentariu atât de nuanțat. Ai surprins foarte bine intenția textului: încercarea de a pune în echilibru emoția și privirea lucidă asupra lucrurilor care rămân cu noi. Mă bucur că ai regăsit în poem această căutare și că finalul și-a găsit ecoul dorit. Îți sunt recunoscătoare pentru lectură și pentru gândul lăsat aici.

Procentele tale sunt delicioase, aproape cât pâinea din studiul ăla. Gluma e primită, ingeniozitatea rămâne.

Mulțumesc.

Îți mulțumesc pentru text și pentru faptul că ai dus „Tabla 669” într-un loc atât de diferit.
M-a impresionat mai ales imaginea: „și de fapt / eu fusesem locuit”.
E unul dintre acele versuri care rămân cu tine..
Mă bucur să văd că un text poate continua să trăiască și în imaginația altcuiva.

Dragă Ottilia, îți mulțumesc! Cred că ai surprins foarte frumos esența textului. Casele despre care scriem sunt rareori doar ziduri. De multe ori, adevărata locuire se petrece în interiorul nostru. Mă bucur că ai citit dincolo de exterior. ❤️

Mulțumesc frumos! Încerc să las ideile să vorbească fără prea multe podoabe. Mă bucur că ai rezonat cu textul.

"Lăsând predicatul fără subiect” merita poezia doar pentru versul acesta. Ingenios, amuzant și trist în același timp. 😊

Bogdan, îți mulțumesc mult. 😊

Adevărul este că scriu aproape exclusiv în schimb de noapte, când e liniște și timpul este doar al meu. De obicei adun texte câteva săptămâni, apoi mă așez cu foile în față și scriu mult într-un timp scurt. De aceea se întâmplă să public mai multe într-o singură zi.

Dar ai dreptate, voi încerca să le las să respire puțin mai mult și să le public mai răsfirat.

Mulțumesc pentru lectură și pentru gândul frumos. ❤️

Adevărul este că, în mintea mea, lucrurile nu vin niciodată într-o singură limbă. Există un amestec continuu de română, maghiară și fragmente din celelalte limbi europene pe care viața m-a obligat să le învăț de-a lungul anilor. Poate tocmai de aceea încerc să scriu cât mai simplu. Când ajung pe hârtie, cuvintele au trecut deja prin foarte multe filtre.

Și mie mi-ar plăcea să aud mai des conversații, poezie și literatură în limba maghiară. Cu fiecare an simt că pierd câte puțin din acea parte a mea. O limbă trăiește prin oamenii care o vorbesc, iar mulți dintre oamenii care reprezentau pentru mine „acasă” nu mai sunt..

Multumesc. Cand mai e vreun poem bun , am sa mai inregistrez.

Mulțumesc frumos de fiecare cuvânt

Da... și parcă la un moment dat nu mai numărăm anii, ci amintirile care au rămas printre ei. Restul se așază încet în tăcerea timpului.