ILIE GRIGORE

Va-nmuguri iar frunza în copaci, și iarba, din pământ, o să răsară, eu nu mai știu nimic de tine, ce mai faci, căci iată, a mai venit o primăvară, și nu e zi sau seară, să nu mă gândesc, la tot

Voi sta în fața Ta, cândva curat, ca pruncul ne-nțărcat, Stăpâne Doamne, și cât sunt de-ntunecat, aici, în carne, voi mai vedea vreodată, când inima îmi e bătută-n piatră și cu privirea-mi

Nici Luna, cred, că n-a durut atât de rău, când s-a rupt de Pământ, cum m-a durut ruptura ta de mine, încă mai sufăr și sunt trist, de-atunci, și mă întreb unde te-ascunzi, căci nici să te

De când mă știu, sunt c-un picior în iad, și cu cellalt, în groapă, căznindu-mă să mă ridic, mai mult m-afund, zadarnic strig spre Dumnezeu, ca să-mi întindă mâna, să mă scoată, căci nu

Când va veni căldura, zăpada sufletelor noastre cea care le făcea să pară-atât de caste, se va topi și-o să prefacă totul în noroaie, în care ne vom afunda, ca la războaie, soldații, în

Mi-aplec privirea, când pășesc, în țărână, să nu mai știu de drumul care mă mână, mereu, neostenit, să nu mai știu când am să mă apropii de stâlpul de lumină, pe rugul căruia, precum un

Ne-nmormântăm câte puțin, cu fiecare, pe care viața ni i-a scos în cale și au plecat de-aici, încă de mici, ca într-un fel de afundarea în țărână, trăgând pe noi, ca pe-o cortină, lutul scos

ar trebui să urlu, dacă ar fi să mi se socotească tot păcatul, atunci când o să-l ispășesc, iar urletul să-mi fie auzit de-ntregul Univers și de-ntreg iadul, și niciodată să nu mă mai trezesc

E iarnă grea în viață mea și sunt troienele cât casa, de astăzi nu te voi mai aștepta, rămâi a altuia mireasă, eu am să zac aici, zidit între zăpezi, și-o să îngheț, înțepenind ca o

M-apropii pe furiș de moarte și inima îmi bate tot mai greu, o văd, din ce în ce mai clar, oare și ea mă vede, fiori de frică mă străpung, dar unde să mă-ntorc, să fug, fiindcă-n urma mea e

Se lasă-njughiat, iar, cerul, Precum un miel, de-abia fătat, Și sângele se-amestecă, vărsat, Cu tot eterul, De parcă întreg orizontul s-ar fi inflamat, Iar timpul pare perforat, Ca un tunel,

dacă-am s-ajung în rai, când voi muri, promit că am să vă trimit vederi de-acolo, în fiecare zi, să vă arât ce bine-o duc și cât e de frumos ca să exiști și să n-ai nicio grijă, nici un

răzbate din străfundul inimii mele un scâncet de copil, pe care nu știu cum să îl alin, ca să înceteze..., dacă aș putea, m-aș coborâ până la el, să-l iau în brațe, să-l legăn și să-l

S-asculți ca pe-o orchestră, A cărei partitură n-o cunoști, Cum încetează ploaia, Cum ultimii săi stropi Sunt storși ca dintr-un fel de ochi Iar muzica aceea Pe care o asculți întâia

Vrem să ajungem, după ce murim, în Rai, dar nu mișcăm un pai, să dobândim această-mpărăție, în care vom trăi o veșnicie, ne ducem traiu-n desfătări și sodomii, uitând că poate vom muri în

cea mai mare luciditate e să vorbești cu îngerii,cu sfinții sau cu Dumnezeu, ca și cum ai vorbi cu propriul eu, nevând nimic de ascuns, nici tu, față de ei, nici ei, față de tine, lăsându-te

nu mai port în sânge nici celule roșii, nici albe, le-ai mâncat pe toate, acum venele mele sunt pline de tine, la fel și inima, tot trupul mi l-ai îmbibat cu prezența ta nu mai pot face un

cum să te scot,când știu că ești adânc pătrunsă-n mine, ce fel de ustensile să mai folosesc, care să mă ajute să te desțelenesc, măcar, să poată ca să-mi intre aerul în vine, căci nici să mai

te mai revăd din când, în când, de mi te scot moirile în cale, treci mai departe, fermă,ca și când, în lumea asta mare, nu-i loc de amândoi, să încăpem pe-același drum, dealtminteri să ne

nu mai încap în mine, de atâta suferință, ce bine-ar fi dacă-aș plezni și m-aș întoaece-n neființă, să nu mai simt nimic, nimic să nu mă simtă, iar tot ce am trăit să dispară-ntr-o

ce tristețe faptul de-a mă fi născut, piatră azvârlită pe pământ de zei, ca să fiu în pielea ei, roasă de călduri, de ploi, de vânt, câtă suferință adunată în această piatră, și-n cuvântul

Va fi război și va fi iarăși sânge, Omul nu va mai avea din nou ce să mănânce, Va fi sfârșitul, dar și începutul, Și va cuprinde-ntreg Pământul, Se vor lupta iar gogii și magogii, Pe care-i

Poetul trebuie ca să mai și mănânce, ci nu, într-una, cruce, cruce, nu doar cuvinte-ntinse peste masa sa, oricât de mult i-ar lumina steaua, tot sânge curge și în carnea lui, la gust, tot dulce

Acum, că-n dimineața asta Te-ai născut, nu pot să îți urez decât bine-ai venit pe-acest Pământ,în timp, Însă să nu Te-aștepți ca lumea să se bucure prea tare, având atâtea griji de ale