L-am întâlnit într-o după-amiază fără balauri, la o masă mică, rotundă, cu două cești aburinde și o liniște care nu semăna cu niciun basm. Nu avea cal, nici paloș. Doar o oboseală așezată pe umeri ca
Ne jucam de-a războiul printre garaje,
cu pistoale de plastic și gloanțe imaginare.
“pac-pac”, cădeam teatral în praf
și ne ridicam râzând,
cu genunchii juliți și onoarea intactă.
Strigam
Întunericul nu este neant.
Este o culoare rănită,
o culoare care n-a știut să ceară voie
și, din prea multe încercări de a fi,
s-a adâncit în negru.
În el nu e gol, ci memorie.
Un fel de tăcere
Să ne jucăm de-a sensul!
Ca doi copii care nu întreabă „unde”,
ci doar „mai stăm?”
Să punem iubirea pe masă
fără sa o măsurăm, să o împingem
Sau să o tragem de mânecă spre viitor.
Să fie caldă
Între două respirații nu ne pierdem brusc.
Ne subțiem. Câte puțin în fiecare zi,
în lucrurile pe care le amânăm,
în tăcerile pe care le numim „pace”.
Viața nu ne lovește ,
ne învață pe
Un bulgăre de humă,
cu fruntea arsă de gânduri
și palme care-au învățat
că rugăciunea se face și muncind.
Nici sculptură din lumină,
nici înger cu aripi curate —
praf pe umeri,
și uneori
Îmi place ploaia.
Îmi place ploaia
pentru că nu pune întrebări.
Vine, cade
și spală fără să ceară voie
tot ce am uitat să spun.
Sub ea nu mai joc niciun rol,
nu trebuie să fiu puternic,
nici
Iar n-am făcut ce-am zis aseară,
când, plin de ambiții, promiteam
că mâine voi fi un om nou,
și tu ai zâmbit știind prea bine
că eu rămân același model
doar că ediția întârziată.
Iar n-am
Mai întâi m-a durut mâna dreaptă,
cea cu care te căutam prin întuneric,
desenându-ți obrajii în aer
ca pe o hartă pe care o știam pe de rost,
dar pe care o tot verificam
să nu mă fi mințit
Nu am venit în această lume
să fiu ceară topită în palma întâmplării.
Am fost lut ars în focul divin,
acela care m-a transformat în ființă
până la ultima particulă de praf.
Când aripile mi se
Cum fumegă căpițele Ponorului,
așa respiră amintirea —
aburi domoli de fân și de timp,
ca o tămâie din trecut
un abur blând între pământ și cer,
care nu știi dacă se ridică sau se
Am obosit să caut înălțimi,
dar am învățat tăcerea pietrei.
Nu tot ce stă e înfrânt,
uneori răbdarea are aripi invizibile.
Voi înțelege într-o zi
că muntele nu e nemișcare,
ci cea mai lentă
Tu spui că iubirea e simetrie,
cafea dulce-n aceeași cană
și pași egali pe trotuare pline de frunze.
Eu cred că-i mai degrabă
un tricou îmbrăcat pe dos dimineața,
când graba e mare
și totuși
Nu-ți mai rostesc numele.
îl las să cadă ca o aripă ruptă
pe fundul unei fântâni fără ecou
în ceasul care arde pielea timpului,
lasându-mi doar umbra să-ți mai calce pașii.
Port lângă inimă o
Nu mi-e teamă de moartea cu coasă,
căci ea, în poveștile noastre,
nu vine să taie,
ci să adune ce s-a risipit.
Mi-e teamă
de moartea cu clopul tras pe ochi,
cea care trecea prin sat fără
Port în carne o hartă fără legendă,
un mers ce uneori calcă linia dreaptă,
alteori strâmbă, ca și cum pământul
ar fi obosit să fie logic.
Brațele mele îmbrățișează aerul
ca și cum ar fi un trup
Seara se așterne
ca o eșarfă de mătase.
Lumina curge pe umerii tăi
în dâre de miere și vin roșu.
Vorbele plutesc leneș,
cu sensuri care se topesc printre priviri.
Îmi zâmbești cu un colț de
Durerea nu e o simplă emoție,
ci o amprentă pe care iubirea și pierderea o lasă în același loc.
Este dovada că ai simțit profund,
și că, undeva, încă simți.
Este un limbaj secret pe care doar
Din ramuri atârnă o tăcere,
ca un șal uitat pe umeri
după un dans vechi.
În aer miresme de gutui
și povești neterminate,
de ceai rece lăsat pe pervaz
într-o după-amiază
care nu s-a mai
În penumbra serii, sub bolți de tăcere,
Se-adună efluvii de vise ascunse,
Iar clipa, efemeră, cu aripi de ceară,
Se rupe-n palimpseste de vremuri apuse.
Arcanele inimii împletesc
În fiecare toamnă,
drumul spre vie are miros de frunze arse
și de povești vechi,
înnodate-n tăcerea bunicilor.
Sub bolta de vie,
timpul se strânge ca mustul în butoaie,
iar noi, cei risipiți
Pe pragul dintre două lumi,
calc atent să nu tulbur praful.
Între pași, aud șoapte străvechi
despre drumuri care se sfârșesc prost
și drumuri care nici nu încep vreodată.
Stau pe acest prag
ca
Într-o oglindă, m-am văzut așa cum sunt:
un trup cu sânge,
un nume pe buze străine.
Umbra mea mergea ascultătoare,
fără să întrebe unde.
În alta, mi-am zărit gândurile:
păsări
Pe cerul pal se luptă dimineața,
iar frunzele foșnesc cu lungi suspine,
Un vânt subțire-mi răcorește fața,
vestind o toamnă care nu mai vine.
Pe banca veche, doar un gând străin
tresare la