Poezie
Moartea cu clop
2 min lectură·
Mediu
Nu mi-e teamă de moartea cu coasă,
căci ea, în poveștile noastre,
nu vine să taie,
ci să adune ce s-a risipit.
Mi-e teamă
de moartea cu clopul tras pe ochi,
cea care trecea prin sat fără zgomot
și nici crucea nu o aude.
Am văzut-o odată,
în chipul unui om ce trecea
pe trotuar în miez de noapte,
fără umbră.
Nu s-a uitat la mine,
dar aerul, în urma lui,
a rămas rece.
Unele suflete nu știu că au murit
și bat în ferestrele celor vii
ca să-și amintească numele.
În orașe, ferestrele sunt îgrămădite,
iar cei ce bat se pierd
printre reflexiile reclamelor luminoase,
căutând un glas
care nu le mai răspunde.
Poate de aceea
unii mai rătăcesc după ce pleacă.
Îi simți în mirosul de tămâie
dintr-o scară de bloc,
în colțul unui pat
unde nu se pune nimic, ca odinioară,
pentru cel întârziat.
Nu moartea mă îngrozește,
ci gândul că am putea trece
în lumea cealaltă
fără să știm că am trecut,
lăsând ici un gest,
colo o furie,
mai încolo un cântec neterminat
care bântuie copiii celor ce-am fost.
Când trec pe lângă biserici,
nu fac semnul crucii de frică,
ci las o firimitură de credință
pentru a nu mă rătăci
în clipa în care va trebui să mă recunosc
pentru ultima dată.
00268
0