La un ceai cu Făt-Frumos

L-am întâlnit într-o după-amiază fără balauri, la o masă mică, rotundă, cu două cești aburinde și o liniște care nu semăna cu niciun basm. Nu avea cal, nici paloș. Doar o oboseală așezată pe umeri ca o mantie prea grea pentru un erou. — Ți-au crescut riduri, i-am spus. — Ție ți-au crescut întrebări, mi-a răspuns. Am turnat ceaiul cu grijă, ca și cum aș fi turnat timp. El a zâmbit. Nu mai era zâmbetul acela orbitor care despica pădurile și topea vrăjile. Era un zâmbet cu margini, ca o sabie ținută în teacă prea mult. — Mai salvezi prințese? — Nu, a spus. Acum le întreb dacă vor să fie salvate. Am tăcut amândoi. Pe fundul ceștii se adunau frunze, ca niște hărți ale unor drumuripe care nu le mai facem. — Știi, mi-a spus, cel mai greu nu a fost nici cu balaurul, nici zmeii, nici blestemele. Cel mai greu e după. După ce toți cred că ești curaj. După ce toți te așteaptă drept. După ce ți se interzice să fii frânt. L-am privit atent. Dincolo de basm,era un bărbat. Dincolo de legendă, o inimă care obosește. — Ți-e dor? l-am întrebat. — De ce? — De tine, cel de atunci. A oftat. — Copilul care pleca la drum fără hartă nu știa ce pierde. Bărbatul care ajunge știe și asta schimbă tot. Am băut ceaiul încet. Nu pentru că era fierbinte, ci pentru că nu voiam să plecăm. Pe masă, sabia lui părea doar o umbră. iar calul, un zvon în altă viață. — Și dacă ar apărea acum un balaur? am întrebat, aproape șoptit. A zâmbit, de data asta sincer. — L-aș invita la ceai. Orice luptă e, până la urmă, o frică neascultată. Când s-a ridicat, nu a lăsat aur, nici promisiuni. Doar o întrebare, plutind deasupra ceștilor goale: „Cine te salvează când nu mai vrei să fii erou?” Și am înțeles, că Făt-Frumos nu moare niciodată. Se maturizează și învață, uneori prea târziu, că adevărata sabie nu taie balauri ci taie iluzii.