Poezie
Cum fumegă căpițele Ponorului
1 min lectură·
Mediu
Cum fumegă căpițele Ponorului,
așa respiră amintirea —
aburi domoli de fân și de timp,
ca o tămâie din trecut
un abur blând între pământ și cer,
care nu știi dacă se ridică sau se întoarce.
Acolo, sub deal,
dorm cetățile Ponorului,
ascunse-n piatră,
unde strămoșii aprindeau focuri
ca să nu piară lumina din lume.
Acum, doar fumul căpițelor
se înalță spre cer ca o rugă blândă,
chemând la număr toate clipele pierdute,
toți oamenii care au trecut frumos.
Așa se ridică și dorul —
un abur din inimă,
nu durere, ci semn că încă iubim
ce n-am putut păstra.
Copacul de pe stâncă veghează
ca un străjer rămas din vechea cetate,
iar vântul, când trece prin vale,
pare să ducă mai departe poveștile lor.
Cum fumegă căpițele Ponorului,
așa fumegă și timpul —
între legendă și prezent,
între ce-am fost și ce vom fi,
același abur cald de speranță
în lumina unei toamne fără sfârșit.
Și dacă liniștea ar avea miros,
ar mirosi a fân umed și a rugăciune,
în diminețile cu brumă, din fundătură,
când lumea pare încă întreagă.
00199
0