Ce noapte!
Camera caldă cu pereții incinși
după o zi de vară târzie.
Razele Lunii patrund prin fereasta
aburită de răcoarea nopții
Proiectând conturul unei vechi promisiuni:
"Carpe Diem!"
Stinge-mi
Veșnic nemulțumitul, cu picior de lemn,
își leagă orgoliul de catarg, ca pe-un steag strâmb.
Bunul-simț, sub un plasture jegos,
doarme, părăsit ca o busolă stricată.
Cu cârligul bont zgârâie
[ I ]
Astăzi mi-am gândit brațele să te cuprindă.
Dar erai prea departe —
nu geografic, ci în alte răspunsuri,
în altă viață care nu m-a cuprins.
Așa că ți-am scris o mângâiere
și am lăsat-o pe
Stau cu tălpile atârnând în albastru,
deasupra unei lumi care încă învață să respire.
Soarele își scutură razele în culori lichide șî își trage pe umeri mantia de lumină
iar ploaia, jos, pare mai
Suntem fragmente de adevăr rătăcit în propria contradicție,
Ni s-a făcut pielea de oglinzi
reflectăm ce nu vrem să vedem.
Ipocrizia nu mai e mască, ci epidermă;
Ne-a crescut pe suflet ca o crustă
O trecere croită doar din începuturi.
Născuți mereu din larvele trezirii,
În fiecare zori de zi noi vieți de fluturi,
Ce-apun în apogeul fericirii.
Fiece zi, să ne găsească noi,
Să-ntindem aripri
Pentru ceea ce-mi ești și cum îmi pari,
Nu pot cuprinde-n câteva cuvinte mari.
Ar fi mult prea puține și n-ar atinge tot
Din ceea ce tu-mi ești și ceea ce eu pot.
Expresii și detalii și cete de
Doi străini stau pe-o bancă
Și privesc la trecători,
Fiecare prins în gânduri
Absenteiști visători.
Simplii muritori de rând
Scormonind prin amintire,
Poate mai găsesc un zâmbet,
Poate-un strop de
O zi ce ne-ar îngădui doar pofte scurte
În camera ce dă spre curte,
Unde lumina intră-n sarabandă
Dansând lasciv buchetul de lavandă.
Prin așternuturi fără cute
Eu îți zic hai, tu îmi zici du-te.
Ba
L-am întâlnit într-o după-amiază fără balauri, la o masă mică, rotundă, cu două cești aburinde și o liniște care nu semăna cu niciun basm. Nu avea cal, nici paloș. Doar o oboseală așezată pe umeri ca
Ne jucam de-a războiul printre garaje,
cu pistoale de plastic și gloanțe imaginare.
“pac-pac”, cădeam teatral în praf
și ne ridicam râzând,
cu genunchii juliți și onoarea intactă.
Strigam
Ne-am întâlnit într-un bistro ascuns,
unde lumina cădea în volane de fum,
Cu pereții de catifea albastră
unde se auzea un pian
și paharele de Cristal Lalique vibrau la fiecare notă.
Tu purtai un
Îți văd umbrele,
îți simt povara tăcută,
vino și lasă-ți cuvintele pe umerii mei,
voi rămâne să le port până ce se vor risipi.
Voi fi farul tău în mijlocul furtunii,
focul care nu se stinge,
liniștea
Și dacă totuși n-a fost doar întâmplare,
ci o migală tăcută a stelelor
care au cioplit neînțelegerii mele
un drum spre tine?
Și dacă totuși nu greșesc
când pun mâna pe marginea tăcerii
ca pe o
Femeia vâlceană are ochii mari, nesimțit de mari, umezi și adânci, aparent liniștiti, trădând o un fel de curgere lină a timpului lor, dar care ascund totodată vârtejuri și drame în care, odată
Mă privesc adesea
ca pe un străin care locuiește în mine.
Îi știu privirea obosită,
ridurile adunate în colțul gurii,
asemeni unor fire de praf
care se încăpățânează să nu plece din colțul
Durerea nu e o simplă emoție,
ci o amprentă pe care iubirea și pierderea o lasă în același loc.
Este dovada că ai simțit profund,
și că, undeva, încă simți.
Este un limbaj secret pe care doar
Se vestește furtuna. Închid grăbit ferestrele, adun hainele de pe sârmă, sting lumina din bucătărie și rămân cu ceaiul aburind pe masă. Afară, norii se adună deasupra blocurilor ca niște plăci de
Ploaia își toarce fusul în streașine, tihnit.
În piept, ca iedera pe zid, imi crește o uitare,
Pe cele nerostite s-a așternut o stare
Un văl de timp sub care, mușita a-nflorit.
Pe tâmple-un vers
Dansezi cum nu am mai văzut. Umerii tăi ridică și coboară, ritmic, rochia pămȃntie descoperindu-ți și acoperindu-ți pulpele încordate de stat pe vȃrfuri să te ridici la înălțimea muzicii pe
În fiecare toamnă,
drumul spre vie are miros de frunze arse
și de povești vechi,
înnodate-n tăcerea bunicilor.
Sub bolta de vie,
timpul se strânge ca mustul în butoaie,
iar noi, cei risipiți
Întoarcerea acasă are cel mai bun gust toamna. Mă întreb: de ce atunci? De ce nu primăvara, când totul renaște? Poate pentru că toamna nu îmi cere nimic, nu îmi cere să cresc, să mă grăbesc, să
Apusul curge,
ca dintr-o clepsidră spartă,
în dâre roșcate peste pielea mea.
Dorul bate în fereastră
chemând noaptea la joacă.
Fumul de țigară
se încolăcește pe buzele mele
ca un șarpe