Amur

Ce noapte! Camera caldă cu pereții incinși după o zi de vară târzie. Razele Lunii patrund prin fereasta aburită de răcoarea nopții Proiectând conturul unei vechi promisiuni: "Carpe Diem!" Stinge-mi

Veșnic nemulțumitul, cu picior de lemn, își leagă orgoliul de catarg, ca pe-un steag strâmb. Bunul-simț, sub un plasture jegos, doarme, părăsit ca o busolă stricată. Cu cârligul bont zgârâie

[ I ] Astăzi mi-am gândit brațele să te cuprindă. Dar erai prea departe — nu geografic, ci în alte răspunsuri, în altă viață care nu m-a cuprins. Așa că ți-am scris o mângâiere și am lăsat-o pe

Stau cu tălpile atârnând în albastru, deasupra unei lumi care încă învață să respire. Soarele își scutură razele în culori lichide șî își trage pe umeri mantia de lumină iar ploaia, jos, pare mai

Suntem fragmente de adevăr rătăcit în propria contradicție, Ni s-a făcut pielea de oglinzi reflectăm ce nu vrem să vedem. Ipocrizia nu mai e mască, ci epidermă; Ne-a crescut pe suflet ca o crustă

O trecere croită doar din începuturi. Născuți mereu din larvele trezirii, În fiecare zori de zi noi vieți de fluturi, Ce-apun în apogeul fericirii. Fiece zi, să ne găsească noi, Să-ntindem aripri

Pentru ceea ce-mi ești și cum îmi pari, Nu pot cuprinde-n câteva cuvinte mari. Ar fi mult prea puține și n-ar atinge tot Din ceea ce tu-mi ești și ceea ce eu pot. Expresii și detalii și cete de

Doi străini stau pe-o bancă Și privesc la trecători, Fiecare prins în gânduri Absenteiști visători. Simplii muritori de rând Scormonind prin amintire, Poate mai găsesc un zâmbet, Poate-un strop de

Clipe devorate de moliie orgoliului, găuri în pânza vieții. Prin sita lor, Se cern razele tinereții, sedimentează doar nimicuri.

O zi ce ne-ar îngădui doar pofte scurte În camera ce dă spre curte, Unde lumina intră-n sarabandă Dansând lasciv buchetul de lavandă. Prin așternuturi fără cute Eu îți zic hai, tu îmi zici du-te. Ba

L-am întâlnit într-o după-amiază fără balauri, la o masă mică, rotundă, cu două cești aburinde și o liniște care nu semăna cu niciun basm. Nu avea cal, nici paloș. Doar o oboseală așezată pe umeri ca

Ne jucam de-a războiul printre garaje, cu pistoale de plastic și gloanțe imaginare. “pac-pac”, cădeam teatral în praf și ne ridicam râzând, cu genunchii juliți și onoarea intactă. Strigam

Ne-am întâlnit într-un bistro ascuns, unde lumina cădea în volane de fum, Cu pereții de catifea albastră unde se auzea un pian și paharele de Cristal Lalique vibrau la fiecare notă. Tu purtai un

Îți văd umbrele, îți simt povara tăcută, vino și lasă-ți cuvintele pe umerii mei, voi rămâne să le port până ce se vor risipi. Voi fi farul tău în mijlocul furtunii, focul care nu se stinge, liniștea

Și dacă totuși n-a fost doar întâmplare, ci o migală tăcută a stelelor care au cioplit neînțelegerii mele un drum spre tine? Și dacă totuși nu greșesc când pun mâna pe marginea tăcerii ca pe o

Femeia vâlceană are ochii mari, nesimțit de mari, umezi și adânci, aparent liniștiti, trădând o un fel de curgere lină a timpului lor, dar care ascund totodată vârtejuri și drame în care, odată

Mă privesc adesea ca pe un străin care locuiește în mine. Îi știu privirea obosită, ridurile adunate în colțul gurii, asemeni unor fire de praf care se încăpățânează să nu plece din colțul

Durerea nu e o simplă emoție, ci o amprentă pe care iubirea și pierderea o lasă în același loc. Este dovada că ai simțit profund, și că, undeva, încă simți. Este un limbaj secret pe care doar

Se vestește furtuna. Închid grăbit ferestrele, adun hainele de pe sârmă, sting lumina din bucătărie și rămân cu ceaiul aburind pe masă. Afară, norii se adună deasupra blocurilor ca niște plăci de

Ploaia își toarce fusul în streașine, tihnit. În piept, ca iedera pe zid, imi crește o uitare, Pe cele nerostite s-a așternut o stare Un văl de timp sub care, mușita a-nflorit. Pe tâmple-un vers

În fiecare toamnă, drumul spre vie are miros de frunze arse și de povești vechi, înnodate-n tăcerea bunicilor. Sub bolta de vie, timpul se strânge ca mustul în butoaie, iar noi, cei risipiți

Întoarcerea acasă are cel mai bun gust toamna. Mă întreb: de ce atunci? De ce nu primăvara, când totul renaște? Poate pentru că toamna nu îmi cere nimic, nu îmi cere să cresc, să mă grăbesc, să

Apusul curge, ca dintr-o clepsidră spartă, în dâre roșcate peste pielea mea. Dorul bate în fereastră chemând noaptea la joacă. Fumul de țigară se încolăcește pe buzele mele ca un șarpe