Poezie
Durerea, un puls secundar
2 min lectură·
Mediu
Durerea nu e o simplă emoție,
ci o amprentă pe care iubirea și pierderea o lasă în același loc.
Este dovada că ai simțit profund,
și că, undeva, încă simți.
Este un limbaj secret pe care doar inima îl înțelege,
o voce care nu mai are trup,
dar continuă să îți șoptească aspru.
La început, totul e crud, neîndurător:
o rană deschisă care îți înghite respirația,
un cer care se prăbușește fără avertisment,
un timp care refuză să curgă.
Durerea nu e tăcerea care apasă,
ci golul lăsat de o iubire care a ars până la cenușă.
Timpul nu vindecă,
doar șlefuiește marginile aspre
până când rana devine parte din piele,
iar cicatricea se confundă cu firea ta.
Apoi, încet, nu pentru că uiți,
ci pentru că obosești să lupți,
durerea se topește în țesătura ta,
precum apa în piatră.
Dragostea nu pleacă niciodată.
Se retrage în gesturi invizibile,
în lumina care cade la fel pe fața ta,
în reflexul mâinii ce se întinde
către cineva care nu mai e acolo.
Și într-o zi, fără să știi cum,
înveți că nu e nevoie să renunți la pierdere,
ci să trăiești cu ea,
ca și cum ar fi un al doilea puls,
o bătaie tăcută ce-ți reamintește
că ai iubit.
01350
0
GP