Întoarcerea acasă are cel mai bun gust toamna. Mă întreb: de ce atunci? De ce nu primăvara, când totul renaște? Poate pentru că toamna nu îmi cere nimic, nu îmi cere să cresc, să mă grăbesc, să
Veșnic nemulțumitul, cu picior de lemn,
își leagă orgoliul de catarg, ca pe-un steag strâmb.
Bunul-simț, sub un plasture jegos,
doarme, părăsit ca o busolă stricată.
Cu cârligul bont zgârâie
Apusul curge,
ca dintr-o clepsidră spartă,
în dâre roșcate peste pielea mea.
Dorul bate în fereastră
chemând noaptea la joacă.
Fumul de țigară
se încolăcește pe buzele mele
ca un șarpe
Și dacă totuși n-a fost doar întâmplare,
ci o migală tăcută a stelelor
care au cioplit neînțelegerii mele
un drum spre tine?
Și dacă totuși nu greșesc
când pun mâna pe marginea tăcerii
ca pe o
Îmi rod marginile gândurilor
ca pe o pâine veche.
În firimituri rămâne doar tăcerea
ce nu mai știe să se roage.
Dumnezeu mă privește
din toate cele patru unghiuri ale crucii,
mă lasă să-mi mestec
Mă privesc adesea
ca pe un străin care locuiește în mine.
Îi știu privirea obosită,
ridurile adunate în colțul gurii,
asemeni unor fire de praf
care se încăpățânează să nu plece din colțul
Îți văd umbrele,
îți simt povara tăcută,
vino și lasă-ți cuvintele pe umerii mei,
voi rămâne să le port până ce se vor risipi.
Voi fi farul tău în mijlocul furtunii,
focul care nu se stinge,
liniștea
Câte vieți am lăsat să curgă pe lângă mine,
în timp ce tăceam,
în timp ce alegeam siguranța în locul visului?
Câte mâini nu am strâns la timp,
lăsând iubirea să plece
ca un tren de noapte
pe care nu
Se vestește furtuna. Închid grăbit ferestrele, adun hainele de pe sârmă, sting lumina din bucătărie și rămân cu ceaiul aburind pe masă. Afară, norii se adună deasupra blocurilor ca niște plăci de
[ I ]
Astăzi mi-am gândit brațele să te cuprindă.
Dar erai prea departe —
nu geografic, ci în alte răspunsuri,
în altă viață care nu m-a cuprins.
Așa că ți-am scris o mângâiere
și am lăsat-o pe
Stau cu tălpile atârnând în albastru,
deasupra unei lumi care încă învață să respire.
Soarele își scutură razele în culori lichide șî își trage pe umeri mantia de lumină
iar ploaia, jos, pare mai
Ne-am întâlnit într-un bistro ascuns,
unde lumina cădea în volane de fum,
Cu pereții de catifea albastră
unde se auzea un pian
și paharele de Cristal Lalique vibrau la fiecare notă.
Tu purtai un
Ploaia își toarce fusul în streașine, tihnit.
În piept, ca iedera pe zid, imi crește o uitare,
Pe cele nerostite s-a așternut o stare
Un văl de timp sub care, mușita a-nflorit.
Pe tâmple-un vers
Degeaba poeții,
cu versul însiropat în metafore,
cu rime cultivate în sere celeste,
inimi frânte
și stilouri ce lasă urme de sânge,
scriu.
Pare că te ceartă
și te lovesc în palmele înțelegerii
cu
M-ai pătruns.
Nu cu atingerea ta,
ci cu ceea ce nu ai spus
atunci când ți-ai sprijinit tâmpla
de gândurile mele.
Ai vrut să mă ții de mână,
dar palma ta caldă
a trecut prin piele
și m-a prins de
Poate că iubirea
nu e ceea ce credeam.
Nu e fluturi în stomac,
Nu e cântec,
Nu e „te iubesc” spus la timp.
Poate că iubirea e o poartă,
O fisură a realității,
O buclă în orizontul clipei,
Prin care
Aș fi fost al tău…
dacă timpul avea curaj
să ne prindă de mână
în același anotimp.
Dar timpul,
timid ca un copil prins cu furtișag,
ne-a aruncat în vieți diferite,
cu aceleași vise.
Eu în toamnă,
tu
Să plângi nu este o slăbiciune,
e arta rară de a simți
până la capăt ceea ce doare,
ce se naște, ce pleacă,
ce vine din tine
ca un râu neștiut.
Lacrimile curg pe aceiași obraji,
dar nu toate vin din
Ce noapte!
Camera caldă cu pereții incinși
după o zi de vară târzie.
Razele Lunii patrund prin fereasta
aburită de răcoarea nopții
Proiectând conturul unei vechi promisiuni:
"Carpe Diem!"
Stinge-mi
Am deschis poarta dintre lumi
cu o privire.
Am pășit desculți în camera
unde timpul e doar o amintire a fricii
de a fi trecător.
Ai întins brațele
și m-ai uns cu liniștea ta
pe frunte,
pe
Suntem fragmente de adevăr rătăcit în propria contradicție,
Ni s-a făcut pielea de oglinzi
reflectăm ce nu vrem să vedem.
Ipocrizia nu mai e mască, ci epidermă;
Ne-a crescut pe suflet ca o crustă
O trecere croită doar din începuturi.
Născuți mereu din larvele trezirii,
În fiecare zori de zi noi vieți de fluturi,
Ce-apun în apogeul fericirii.
Fiece zi, să ne găsească noi,
Să-ntindem aripri
Doi străini stau pe-o bancă
Și privesc la trecători,
Fiecare prins în gânduri
Absenteiști visători.
Simplii muritori de rând
Scormonind prin amintire,
Poate mai găsesc un zâmbet,
Poate-un strop de
A