Diana Manaila

inima cuprinde îndeajuns hău suficientă obidă încât să te transforme într-o vietate anostă cu falangele uşuind pe sub crivăţul aprig tragi o carte pe dos şi chinta roială devine cea mai

sunt generaţii de femei care se ghemuiesc în istoria ta de bărbat dârz care le creionează pe sâni căteva croquis-uri frivole ce, în realitate, nu înseamnă nimic astfel îţi iei puterea din care

te ghemuieşti domol ca într-o vatră aurie sub care mocnesc doi trunchi împletiţi în coadă de cal purtată pe umerii goi, la malul Dunării de unde vin şi pleacă mii de priviri

când m-ai lăsat în urmă încă aveam un gust sidefiu o femeie care iși pierduse conturul un mal în care marea desenează mereu ce vrea ea  am învățat să pun cuvânt lângă cuvânt să așez inima

ce ascunzi pe sub brad? o mână de poeme un pahar gol o treime de ceas în care-mi amintesc despre tine un fermoar atârnând pe o secţiune de umăr câteva artificii din strada Domnească nu am

ești mult prea “poetesă”, prinţesă, peiorativ sensibilă, s-ar spune, pentru ziua de azi când întrebăm AI despre împărăția aortei ne filmăm insistent, ne iubim, povestim, prunci sidefii ne

vreme de cuibărit, o ploaie târzie zgribulind gândurile „Portretul lui Elisabeth Lederer” - probabil cea mai scumpă pictură modernă pare că te privește în creștet ca și când ai fi ţinta

mi-e uneori dor să îți scriu în ritmul sângelui cadența acelei iubiri nevropate în care timpul se așeza în genunchi cand noi respiram simbiotic doua epifite în cautare de dragoste aşa am

noi locuim aici la o aruncătură de marele roșu ne-am făcut platoşe din piele lucioasă avem genunchi blânzi, dar carnea e fermă ca un sân mângâiat suntem soldaţii dârzi ai gândurilor noastre

îmi place să simt ploaia, frunzele, rădăcinile, sensul iutele, sarea şi vinul pudrat să ascult Beth Hart şi să îmi privesc venele pulsând compulsiv în ritmul toamnelor descrescătoare știu câ

mi-e dor de vacanţă să picur nisipul în palme să îl fac clepsidră să mă opresc pe malul albastru așezând cerul la capătul gleznei mă întreb cât va ţine lumina cât vom împleti vântul ne

aș fi călătorit aș fi lâncezit pe plaje aride bântuind din apus în apus cu sandale de iută și o cupă Chablis în rochița de in caramel fredonând Chantal Chamberland

fiecare zi este o geometrie în care mă lungesc ca o umbră într-o baltă de ploaie, o reflexie vagă privesc ordonat, consecvent am fost educată conform să îmbrățișez verbul a trebui pe care îl

pretind că înțeleg sensul minusculei vieți în care mi-ar plăcea să mă lăfăi până la capătul literei mari să îmi închipui lumea sub forma dorințelor mele ascunse sub soarele anzilor cordilieri pe

că inima mea are o structură firavă, o pânza de păianjen în formă de aripi argintii și lumină cu oglinzi și fetițe zglobii ce îți piaptănă vesele barba cu tine îmi place să râd, să învârt

viața tatălui meu e la știri râde, plânge, întreabă de Hana calculează impozite, taxe, cât la sută suntem absenți din viața lui sihastră devine dispneic, alergic la orice formă de liniște

să îmi povestești despre vară despre zumzăitul din cer, iar eu ciocolatie silabisind nisipul auriu, ascultând ritmul mării într-un ghioc mic, sidefiu ca și când lumea s-ar reduce acolo în

port rochia din tafta în care am făcut dragoste până la înălțarea soarelui când umbre gri se-arătau pe străduțe niște musafiri nepoftiți doi vâslași și o luntre tăcută pe Dunărea lină am