Poezie
Regenerare
1 min lectură·
Mediu
când m-ai lăsat în urmă
încă aveam gust de carne
o femeie care își pierduse conturul
un mal în care valul desenează mereu
ce vrea el
câteva moluști transparente
nisipuri...
***
am învățat să pun cuvânt lângă cuvânt
să așez inima într-un rând de matrioșci
ca într-un șir amniotic, puternic
în care femeile mele reconstruiesc cărări
uite cum le privesc:
ne ținem de brațe printre cărți fumurii,
rafturi întregi de iubiri netrăite,
într-o înțelepciune lipsită de soare
ca și un blestem sanguin
o endometrioză a aortei
care naște licheni, cațiva mușchi verzulii
într-o tundră sinistră a sângelui cald,
o Alaskă cu lupi și elani
bunica bunicii și vreo patru mătuși
mă descântă blajin
pentru a redeveni o femeie frumoasă, înțeleaptă,
puternică, zveltă,
cu tâmplele albe, de porțelan Kintsugi.
06572
0
Eul liric, se reface apelând la un „arbore” de femei interioare și ancestrale, într-un spațiu al supraviețuirii, al sălbăticiei și al inițierii.
Finalul propune o vindecare asumată unde frumusețea nu constă în refacerea intactă, ci în integrarea rupturilor, asemenea porțelanului Kintsugi, unde fisurile devin parte din valoare. Cea ce sugerează că femeia de la final nu mai e „ca înainte”, ci mai valoroasă.
Un poem puternic care vorbește despre o frumusețe care include ruptura, nu o neagă!
Merită mai mult decât pot eu spune, las o lumină ca semn de apreciere!