Nuta Craciun

poți iubi tu pentru alții până când învață cum se face poți rămâne cu ei când ei nu pot rămâne poți purta o vreme partea lor de lumină poți să le arăți drumul până dincolo de frică poți ține locul

când cineva mută pâinea mai aproape de tine apoi liniștea fără să știe că mută puțin și lumea lumina nu cade din cer vine din felul în care cineva îți rostește numele de parcă l-ar aprinde

începusem să cred că viața era trandafirul pe care îl puneai dimineața lângă perna mea în noaptea târzie când oasele își amintesc mai bine decât ochii mă întorc cu gândul la diminețile

a trecut întâi vântul răscolind praful așezat cuminte pe un raft al minții apoi păsările dimineții cu aripile ude de lumină au ciugulit din întuneric până când umbra mea a început să

ascult cum latră din pragul casei mele neobositul câine al pustiului noaptea îmi păzește liniștea roade oasele orelor pierdute glasul lui seamănă cu al meu când urlu și nu mă aude nimeni uneori cred

ca printr-un oraș străin în care am locuit cândva zâmbesc la ore nepotrivite deschid uși îmi port trupul mai departe înăuntrul meu cineva tot mută anotimpurile fără să mă întrebe

nu știu unde a început depărtarea poate într-un cuvânt spus prea târziu sau prea devreme într-o tăcere pe care n-am știut s-o ținem între noi ca pe un lucru viu poate iubirea e felul în care

am purtat rochia roșie ca pe o inimă în afară roșul m-a ținut dreaptă când genunchii îmi tremurau am învățat să merg pe tocuri peste propriile frici într-o seară mi-am dat jos curajul strălucitor am

în seara asta clopotele nu bat afară bat adânc în mine în locul unde păstram lucrurile pe care nu știam cum să le spun lumina stă pe masă asemeni unei pâini frământată de mâinile mamei timpul

te lasă să crezi că mai știi pașii apoi îți fură ritmul soarele se așază lângă tine pe bancă vorbiți ca doi prieteni care se recunosc după felul în care apun timpul își potrivește ochelarii bastonul

ca și cum timpul ar fi o punte între ieri și azi așa te simt de aproape că pot să te ating din tăcerea ta se naște o lumină mai fragilă decât prima zăpadă dar destulă cât să mă țină vie iar

mă tem de întrebări ca de o ușă care scârțâie frica începe cu pasul pe care nu-l fac înainte cu gândul pe care nu-l rostesc rămân în prag cu mâna pe clanță nu am curajul să mă întreb ce doare

un țărm nevăzut spre care merg fără să ajung vreodată un pas fără direcție când simt că nu liniștea mă apasă ci senzația că în această liniște mai trăiește cineva

un colț de liniște așezată pe o masă simplă, o carte închisă, cafeaua băută pe jumătate - atât cât să rămână prezentă, paharul cu apă, ochelarii - semn că am vrut să văd mai clar dar am

tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu, îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina dintre lanțurile mele ca o împletire de cuvinte viața, cu grija cu care se naște din

fugim de adevăr ne lustruim chipul până dispare prea multă lumină șterge memoria rămâne o față netedă numai bună de purtat dar ajunge o crăpătură să intre noaptea să ne așeze înapoi în

tăcerile mă strigă pe nume nu răspund le las să mă caute până obosesc le ascult cum vorbesc între ele se ceartă pentru cine poartă mai mult numele meu pacea se plimbă printre scaune de

am uitat care e visul care este realitatea uneori rămân suspendată între a fi și a-și aminti numai aerul mai știe numele tău care nu mai are nevoie de trup într-un timp fără margini care a

ai stat pe marginea patului ți-ai legat strâns șireturile de parcă urma să pleci departe lucrurile știu înaintea noastră ce durează și ce nu de parcă timpul ar fi o cameră de hotel unde