lanțurile de sub piele

Ultima parte mi se pare cumva neclară și bruscă. Primele două părți, însă, sunt de forță. Forța aia care îți imprimă lanțurile în piele când vrei să te eliberezi. Sau când duci o povară prea mare prea mult timp.

că finalul nu e bun, L-am tot plimbat prin mai multe forme.
E nevoie nu de o concluzie acolo, ci de ceva subtil care să lase textul deschis...
O să mă gândesc. Mulțumesc mult de semn!!

Ca să fiu sincer, l-am recomandat pentru că l-am citit fără ultima parte. L-am preferat cu indecizia aceea fier-carne, care mi se pare de un efect brutal autentic. Dar e vorba doar de preferința mea, orice text e perfectibil și, mai mult decât atât, opțiunea personală a cuiva nu se poate substitui intenției autorului de a scrie fix ce are cât are de spus.

Mulțumesc pentru recomandare și pentru sinceritate.
Las de moment finalul, deși cred că e mai de efect să rămână un final indecis, fără să explic și să vorbesc de acea ”eliberare”, dar așa l-am ”regizat” inițial.
Sper că o să am o idee mai clară și să revin.

,,i-au memorat fricile''

Metafora lanțurilor îmi pare că povestește despre poverile sufletului și despre reținerile pe care, de voie de nevoie, ni le impunem ori ni se impun de prea multe ori. Le purtăm cu noi, mereu, până când trupul învață că acolo unde se termină fierul, începe carnea.

Un poem puternic, care mă întoarce spre mine, spre lanțurile mele.
Frumos!

Mulțumesc, Cătălin, mă bucur că ai găsit ceva de luat!
Să ne auzim cu bine!

E tare frumos ce mi-ai pus și cum ai simțit tu, mă bucur tare de empatie și-ți mulțumesc!
Toate cele bune, fără lanțuri și fără îngrădiri!

E foarte bun. Ideea, discursul, linia sensibilă dintre unități. Și, cum a șimțit și Pal, lucrează aproape metafizic acel ecou de brutalitate sensibilă și nepăsătoare. Și resemnarea cumva promițatoare din final... nu e la degetul oricui.

Dar nu mă-măpac deloc cu mijloacele elementare:

"care ÎȘI poartă lanțurile sub piele
LE lustruiește LE dă nume frumoase
uneori LE scoate CA SĂ LE verifice greutatea
LE mângâie ca pe animale obosite".

De ce nu: "care poartă lanțuri sub piele
lustruiește, dă nume frumoase
uneori le scoate, verifică greutatea
și mângâie animalele obosite". - astfel, ai lăsa și spatiu cititorului.

Poate revin.

Am scris așa ... doar pentru că pur și simplu mie îmi suna bine cum era.
Dar acum că mi-ai sesizat, da, cred că pot simplifica puțin, cel puțin versul acesta "care poartă lanțuri sub piele”, îl iau și-ți mulțumesc.
Restul o să mai văd, o să mă gândesc. Îmi dau seama că e deranjantă folosirea repetată a lui ”le”, dar nu am acum altceva.
Sună bine cum ai reformulat, dar momentan … nu se lipește suficient de mine.
Mulțumesc mult pentru ajutor, am nevoie și mă bucur când îl găsesc.
Numai de bine!

”...să facă cu....”
Nuța, poate cosmetica la aceste cuvinte reabilitează conținutul. Textul întreg zguduie.

”nu știe ce să facă cu ...atâta spațiu între el și el”, da, poate este o exprimare inestetică din punct de vedere literar și nu suficient de elegantă.
Aș putea spune: „nu știe cum să umple atâta spațiu” sau ”nu știe umple spațiul dintre el și el”... dar mie imi suna mai expresiv ce am folosit eu.
O să mă gândesc, mulțumesc mult!
Toate cele bune!

...să facă din atâta spațiu dintre el și el? Asta ca să evităm ”că cu”. Cu multă admirație! ;)

Poem sobru, coerent, cu o metaforă centrală susținută până la capăt. Forța lui stă în reținere și în trecerea controlată de la constrângere la respirație, nu în efecte spectaculoase.

Cu respect și admirație

Vă mulțumesc pentru cuvintele de apreciere și vă asigur de acelasi
respect și apreciere,
Toate cele bune!