Cătălin Al DOAMNEI

Între ignoranță și uitare legea este floarea de cireș Don Quijote vorbind despre pământ pietre și codri seculari hoții de cai au vrut să fure boul lui Grigorescu Oul din care a ieșit

și ploua și ningea și înghețase pământul în februarie cu moină și bacovia te vedeam alergând prin parcuri printre statuile poeților vasluiului de odinioară ion iancu lefter accidendat de

în lumea mea dispăruse firescul pentru ca să văd cum arăta lumea normală trebuia sa mă întorc pe urmele pașilor tăi săpați în zăpadă a nins și prin tunele de ger și de gheață vocea ta

venise și iarna cu geroasele cețuri și zilele lungi cât dorul cu dragostea ta albă te pregăteai să patinezi peste lumea mea înnegrită de timp și de păsări de pradă te zăream în gări

e adevărat lumea fusese distrusă însă nu ai considerat că este de bun simț să vorbim despre natura răului în aceeași zi în care un presedinte de țară este judecat de narcoterorism și

de crăciun voi fi cu împăratul și profetul david ținusem în echilibru lumina și ai fi vrut să vii pentru sărut nu știai să faci mai nimic și te-am învățat să cureți ceapa înșirând

mă pregăteam de singurătatea sărbătorilor și să rescriu oda în metru antic totul era pustiit în lume într-o scrisoare din decembrie 1883 veronica îl întreba pe eminescu de ce nu se

atunci când iubirea nu există și eu îți spuneam că sufăr de toate infirmitățile lumii și de toată nedreptatea ai strâns din dinți și ai fi vrut să treci și peste acest secol al

și după ce ai spus că globul pământesc se mutase la zăpodeni la mine în casă și am urcat pe coline pe sub nori roșiatici de noiembrie de ruteniu și după ce anevoie m-am despărțit de

am visat că ai devenit ortodoxă ai vrut să fii ortodoxă și ai devenit ortodoxă pe drumul damascului te așteptam printre cuvinte de-abia

mă născusem din shakespeare și de cele mai multe ori înotam împotriva curentului te vedeam în vise în vedenii în viața care nu începe cu apocalipsa începusem să te simt aproape te

dispăruseră nopțile și realul era jefuit de invazii migratoare poezia salvase lumea clipa de inefabil de însemnele răului și neputinței se întâmplau lucruri stranii despre care nu voiam

visasem un poem medieval în limba slavonă cu bărbați adevărați și femei adevărate trăiam extra mundum și din lume nu mai auzeam nimic bun universul se curbase devenise aproape oblic până

aproape îmi pierdusem motivația mersului pe valuri trăiam în lumea comună și în anonimat vorbind cu vrăbiile începuseși să te simți vinovată și mă rugam să nu ți se întâmple ceva rău

visam, visai auzeam tot mai viu glasul tău de pasăre-lyră coborând prin mine ca respirarea, stingându-se sub aripile tale. poezia devenise o altă formă de agregare a ființei în

în nopți de veghe cu brumă groasă sufletele se mutau în viitor păzindu-i de țipăt pe nenăscuții din scutece nu puteai să adormi până în zori nu puteam să adorm până în zori și

am vrut să fim fericiți nespus de fericiți și am lăsat toamna să fie veșnic verde și orice anotimp descifrat în culorile hieroglifelor lui platon de la heliopolis știam că ai să vii

în univers nu mai rămăsese decât ioan-cosmin fratele meu mai mare și dragostea ta roșu-carmin gonind peste europa pe caii albi ai întâmplărilor neîntâmplate scrijelind ultimul v al

venise și toamna ca din senin ar fi trebuit să încep un poem al fenomenelor pe inimi curate mă pregătisem să mă stabilesc printre rumegătoare viața dându-le prioritate elanilor ai

poezia mea cu râs și plâns ești tu străbătând ca fulgerul linia roșie a orizontului să mă găsești să nu pierzi părându-ți rău de singurătate că nu ai putut ajunge la timp trebuind să

mă urmai cu puritatea feminină a lucrurilor nefăcute începuse să-ți fie teamă ai plâns și ai învățat să te rogi cu sufletul sleit decojindu-l precum odinioară primul cartof în palma

un om înțelept cu ochii oracolului de la delfi o lăuză cu pruncul în copaie o barză care nu-și mai găsește cuibul din anul trecut și bate la ușă un prieten dintr-o țară neagră care știe să