Cătălin Al DOAMNEI

aproape îmi pierdusem motivația mersului pe valuri trăiam în lumea comună și în anonimat vorbind cu vrăbiile începuseși să te simți vinovată și mă rugam să nu ți se întâmple ceva rău

visam, visai auzeam tot mai viu glasul tău de pasăre-lyră coborând prin mine ca respirarea, stingându-se sub aripile tale. poezia devenise o altă formă de agregare a ființei în

în nopți de veghe cu brumă groasă sufletele se mutau în viitor păzindu-i de țipăt pe nenăscuții din scutece nu puteai să adormi până în zori nu puteam să adorm până în zori și

am vrut să fim fericiți nespus de fericiți și am lăsat toamna să fie veșnic verde și orice anotimp descifrat în culorile hieroglifelor lui platon de la heliopolis știam că ai să vii

în univers nu mai rămăsese decât ioan-cosmin fratele meu mai mare și dragostea ta roșu-carmin gonind peste europa pe caii albi ai întâmplărilor neîntâmplate scrijelind ultimul v al

venise și toamna ca din senin ar fi trebuit să încep un poem al fenomenelor pe inimi curate mă pregătisem să mă stabilesc printre rumegătoare viața dându-le prioritate elanilor ai

poezia mea cu râs și plâns ești tu străbătând ca fulgerul linia roșie a orizontului să mă găsești să nu pierzi părându-ți rău de singurătate că nu ai putut ajunge la timp trebuind să

mă urmai cu puritatea feminină a lucrurilor nefăcute începuse să-ți fie teamă ai plâns și ai învățat să te rogi cu sufletul sleit decojindu-l precum odinioară primul cartof în palma

un om înțelept cu ochii oracolului de la delfi o lăuză cu pruncul în copaie o barză care nu-și mai găsește cuibul din anul trecut și bate la ușă un prieten dintr-o țară neagră care știe să

ai găsit scrisorile expediate la lumina persienelor de pe chicerea nu voiai să le pierzi le-ai păstrat inclusiv timbrul cu parmenide ființa este și nu poate decât să fie to eon estin

deveniserăm o iubire mitică cât mă iubeai cât ne iubeam cu atât mai mult cu cât coboram în timpul primordial până în secolul al șaisprezecelea dinspre

voind să nu ne pierdem începusem să mergem pe urme de sanie am vrut să te adun să te culeg să te smulg din pelin ca pentru îmbrățișare bruiajele speciei dădeau numai fakenews dacă

trebuia să închei pacea ierusalimului mi se arătase isaia și mă urmai tainic în păduri de foioase cu pecetea lui solomon trebuia să vii șchiopătând din amurgul unei civilizații știai

părea că nu mai există timp și nu va mai fi niciun anotimp ce este această vorbire în somn a îngerului fără noi mă întorsesem cu soljenițîn în gulag acolo mă așteptai tu pe mine

era timpul să devii femeie adevărată și i-am cerut daimonului să-ți arate spiritul lucrurilor &drumul până la capăt din lumea mea numai știri proaste aceleași de la exilul sfântului

era amiază și daimonul văzându-ți lacrima pe cerul de vară se întunecase pe lume rămăsesem numai noi tu într-o parte a lumii boreale eu venind din astralis îți plăcea să facem

credeam că n-ai să mai vii de prea multă așteptare sufletul începuse să moară nu știam ce se întâmplă în urma mea nu știai ce se petrece în lumea ta abstractă atât de vie

mă întorsesem în satul descompus în felii ale binelui și ale imaginarului aproape nu mai pășea nimeni pe ulița aceea care să vorbească despre mituri

în așteptarea ta viața mea devenise foarte tragică prin spitale cu muribunzi mă împrietenisem cu hieronymus bosch uneori veneai să mă vezi

când shakespeare și-a închiriat calul el nu era măscărici transbordat din imperiul roman de apus țăranii se aburcaseră peste garduri să-l vadă cum trece măreț în colbul șoselelor vorbind

ne iubeam metafizic și satul aramaic în care ne stabilisem de mai mult timp ne învățase gesturile și felul de a fi pe dinafară rapoartele nato și hamas erau mereu foarte proaste

te chemam pe boruna sarmatică început de vară cu soare rece și nădușeală de plugar întru trăirea și redescoperirea sacrului nu prea mă mai descurcam singur deși până să te

în acea zi am plâns și am stat împietrit m-am întors în mai multe locuri deodată privind în gol livid ca și cum totul dispăruse pentru totdeauna din transhumanism m-am întors să