Cătălin Al DOAMNEI

în acea zi de luni de singurătate ți-era rău de mai multe ori veniseși și m-ai găsit la caua printre solstiții în acea zi

deodată viața ne devenise nespus de vie aproape erotică îndrăgostiți prin păduri de eucalipt-curcubeu ne iubeam până la neîmblânzire în fiecare zi gaugain ne expedia în corăbii cu

venise și toamna cu dinți de pelin încercam să te apăr să te acopăr descifrând peisajul apocaliptic viața care refuza să te urmeze zilele

între melancolie și grotesc crește viața în deriva frunzelor dansând în cerc toamna căutând locul perfect geometric în care -ai să cazi să te cuprind să mă cuprinzi la

te așteptam clipa brumată doare până la os până la călcâiul lui achile viața aproape se rupe aproape se moare nu poți muri fără mine nu zilele de peste patruzeci de dealuri cu

fiecare zi era o călătorie sau visasem de fiecare dată altfel nestarea de a te aștepta de a te chema sau pastorala compusă de beethoven și ascultată de un filosof romantic printre

viața mea nu mai era viața mea devenise viața celorlalți pe care nu-i cunoșteam alții -mi trăiau viața nu eu devenisem spectatorul de sâmbătă după-amiaza și ascultam stupefiat cum alții

mercenarii clipei scrijeleau cu negru-cobalt evadasem din îndepărtatele tablouri mb plecând în armată ținându-ne strâns nu mai știam dacă ești reală dacă ai să mă cauți și dacă

îți scriam de trei anotimpuri și venise al patrulea cu ploi reci trecuse iarna primăvara și vara orașe sub ape fluvii peste căile ferate peste șosele peste zeii din folclorul prelatin

am observat perfecțiunea nu există am căutat să fac toate lucrurile perfect până când am văzut cum crește și se dezvoltă singurătatea pe alei sculptate de zei până când cioburile mi-au

nu înțelesesem prea bine cum trecuse vara și încă o toamnă fără să știu când ai să vii cât va trebui să merg până în miezul pământului să nu mai treci pe lângă esența lucrurilor totul

dimineață cu soare festiv din politețea zeilor înspre mine venea o țară înspre tine venea un continent pe ghidonul bicicletei pinnacle îți întorceai chipul înspre mine semănai cu

sufletul ți se

te așteptam în fiecare secundă timpul trecuse și mai aveam dreptul să trăiesc o singură zi nu mai puteam vorbi

uneori versurile de dragoste începeau justițiar nu era prima dată alergam cu mai mult decât coada lui rushdie după mine imperiul persan ți se prăbușise la picioare soldatul de la

eu sunt o carte deschisă de angelo poliziano tu ești însăși pagina scrisă de la sine sau de mine quarum incolunt belgae o rugăciune în fața catapetesmei de lemn din biserica din

mă stabilisem atemporal la marginea lumii te aflai în centrul pământului și te gândeai când ai să vii cum să

era o zi obișnuită de miercuri și în satul aramaic în care ne stabilisem din lumea nouă atinsesem starea de imponderabilitate oameni cu simbrie ca și cei fără simbrie citesc poezii

știi trăiam între extreme te-am căutat la haga cu malala nu te-am găsit în garajul în care futurologii discutau pertinent despre i.a. despre

locuiam în mao și voiam să-ți aud respirația zilnic treceam prin zona zero instantaneu când scriam poezii orașele deveneau migratoare nu se știe cine pe cine sfâșia uneori mi-era teamă

alergam cu coada lui salman rushdie după mine ca să-ți spun cât te iubesc era o zi de august din vara ce nu se mai termina timpul creștea aidoma cozii lui rushdie voiam să te strig să te

se terminase olimpiada urcasem în turnul eiffel ca și cum am fi venit dintr-o altă epocă mai vinovată începusem să-ți spun dulci poezii și mi-ai făcut semn să tac să-ți spun ultimele

elisabetei în vara ce părea să nu se mai termine și totul începea cu moartea te așteptam în lumina chihlimbarului începusem alfabetul dragostei în aramaică trăiam

asistam la popularea vidului cu fapte și întâmplări ale altora profesori universitari invitând studente la prostituția sacră viața devine morală ca-n dogville cine aruncă piatra nu eu și eu nu