eu sunt o carte deschisă de angelo poliziano
tu ești însăși pagina
scrisă de la sine sau de mine
quarum incolunt belgae
o rugăciune
în fața catapetesmei de lemn
din biserica din
era o zi obișnuită de miercuri
și în satul aramaic
în care ne stabilisem din lumea nouă
atinsesem starea de imponderabilitate
oameni cu simbrie
ca și cei fără simbrie
citesc poezii
locuiam în mao și voiam să-ți aud respirația
zilnic treceam prin zona zero
instantaneu
când scriam poezii
orașele deveneau migratoare
nu se știe cine pe cine
sfâșia
uneori mi-era teamă
alergam cu coada lui salman rushdie după mine
ca să-ți spun cât te iubesc
era o zi de august
din vara ce nu se mai termina
timpul creștea aidoma cozii lui rushdie
voiam să te strig să te
se terminase olimpiada
urcasem în turnul eiffel
ca și cum am fi venit dintr-o altă epocă
mai vinovată
începusem să-ți spun dulci poezii
și mi-ai făcut semn să tac
să-ți spun ultimele
elisabetei
în vara ce părea să nu se mai termine
și totul începea cu moartea
te așteptam în lumina chihlimbarului
începusem alfabetul dragostei în aramaică
trăiam
asistam la popularea vidului cu fapte și întâmplări ale altora
profesori universitari invitând studente la prostituția sacră
viața devine morală ca-n dogville
cine aruncă piatra
nu eu și eu
nu
s-a spus
începuse ploaia torențială
germinal a trăit pentru cei care au murit în adâncuri
rata șomajului a crescut
și nu se poate scrie un poem social
se poate striga
știu
vei striga
când ai vorbit tu eu am lipsit
eram cu ahile
în acea zi se scumpiseră morcovii
înainte de ajunge tu aici am fost eu
am așteptat să te naști
lucididatea care ucide zeii și deconspiră
înaintam prin căldura neagră
imperiul roman de apus se retrăsese în mine
duminicile erau așteptate cu sufletul la gură
o să te plouă cu arbori și cu ramuri verzi
nu mai este loc pe
grăbeste-te
ar fi trebuit să înceapă vara
cu o poezie fierbinte ca tine
steaua polară
lascivă siropoasă deșucheată
poliția a organizat mai multe raiduri
și a găsit numai intruși
martori
în fiecare zi deveneam bărbatul robinson
agățat prin mii de fire de nisip de orizont
în fiecare zi trăiam prin disimulare
și din vreme-n vreme participam la jocul de satyri
aș fi vrut să
în acea zi hamas declanșase sfârșitul
numele de cod aici începe sfârșitul
începusem să văd gări aeroporturi universități închise
oameni prăbușiți pe străzi ca după hiroshima
la întrebarea
cum lazăr înviat din morți
înainte de a muri am vrut să-ți spun
am dărâmat cotidienele ziduri de la troia
piatră după piatră
pavând cu pietre negre pietre albe
drumul pe care
aproape siamezi
polare deveniseră nopțile
zăcând în cearceafuri ude
primăveri nedeslușite
păreau să nu mai înceapă
părea să nu mai fiu
părea să nu mai vii
în încordare
trupurile
a venit maeterlinck la mine și mi-a spus
roagă-te cu mai multă ardoare
văd că nu m-ai ascultat
ți-am spus să faci din orice distanță apropiere
să suprimi timpul
văd nu m-ai
nimic nu există
înainte de a ieși în ceața deasă
pe baricade și-n tranșee
în spatele fiecărui chip
alt chip cu o biografie aparte
nedeslușit trupul urmându-te pe toate străzile
ieșit
am spus
nu voi mai scrie
poeme fără tine
orfeu mă certase o noapte
era o zi de doliu
întârziind universul
oameni sărmani gustaseră
dintr-un poem cu grapefruit dulce-amărui
alte nisipuri
fluiditatea răului ca un strigăt de victorie
îndepărtându-te de orice lume
trăiesti printre sfere cu dinți
ziua începe dezvoltând
forța concrentrică a îmblânzitorilor de destine
l-ai
începusem să ne întâlnim
trăiam aproape sociogonic
într-o societate mereu palidă
cu oameni întrebători și singuri
nu-i mai vedeam
dispăreau
nu știa nimeni cauza
visam să trăim în
viața îmi fusese un permanent remember al primejdiei și al morții
am vrut să mă reîntorc la seminarul despre milă
întinerit de odiseu
l-am regăsit pe profesorul lui nietzsche în caleașcă
CD