Poezie
cântec arctic
elisabetei
1 min lectură·
Mediu
te așteptam
clipa brumată doare până la os
până la călcâiul lui achile
viața aproape se rupe
aproape se moare
nu poți muri fără mine
nu
zilele de peste patruzeci de dealuri
cu coame de vulpi arămii
începuseră
să scadă ori să albească
de singurătate
de frigul arctic
surâdeai
să nu mă pierzi
pe sub pălăria de mușchetar
lunecând în lumea de gheață
înotai prin nisip
în absența cutumelor din sate pustii
marile întrebări ale lumii
îți atârnă precum sacii de box
printre mirări
lipite de tălpi
bandaj pe cosmica rană a inocenței
în pierdere
a nu se pierde
trăisem cea mai cruntă înstrăinare
mai vinovată
și decât marxismul
vae victis
nu te da bătut
auzeam
de după patru continente
gândesc
o fericire cum n-a mai fost alta
pe o bancă ruptă
din grădina spitalului de psihiatrie
voci de pe satelit
înfipte în inimă
aidoma jungla umană
și pedeapsa de a fi râvnit
și -n hybris
jocul penumbrelor în soare orbitor
vesel
dureros dacă e octombrie
fără început
fără sfârșit
doar lacrima ta pe frunză flamandă
00691
0