Cătălin Al DOAMNEI

trăiam în neobișnuit și plecasem în căutarea înțelepciunii printre barbari sicofanții nu dormeau înmulțindu-se ca râia

din ceea ce se întâmpla nu mai înțelegeam nimic mă retrăgeam în mijlocul singurătății în grădina hesperidelor venea daimonul trebuind să dau un înțeles neînțelesului viața mi se

te așteptam nonunde acolo unde numai tu puteai să știi mă căutai nonunde acolo unde numai eu puteam să fiu nu am vrut să mai acceptăm singurătatea care să facă înconjurul pământului

așteptam să mă suni o vreme am locuit într-o mănăstire antumă foarte aproape de wittgenstein te așteptam să vii să

așteptam să mă suni who listen this song în 2025 în virtutea cărui melos din praful și din pulberea istoriei ni se blocase viața credeam că plutești altminteri au

nu mai știam ce se întâmplă în asiria și ce se petrece în ninive pe crengi de măslin și de cedru se așternuse burnița voiam să te grăbești sir james frazer

intrasem în livada cu vise și începusem să contemplu copacii scorburoși visaseși un poem al nopților la zăpodeni sub luna plină a lui euripide mai tăiasem din copacii bătrâni din care

acest poem este o confesiune din ziua în care transmodernismul a mai făcut un pas înainte aproape uitasem ce

ne iubeam în olimp și daimonul se-ndrepta spre pericle cu puțin timp înainte de discursul funebru era de

cum te voi diviniza eu așa te va diviniza lumea voiam să-i dau vieții mele gust și i-am dat gustul tău al sării totul trebuind să

timpul trecea greu ca o lespede pe care nimeni în afară de tine nu putea s-o urnească pentru a vedea într-adevăr cum a fost plecasem în jurul camerei ca în jurul pământului arta

respiram frumusețea ta cu ochii plânși un fel de nu știu ce & nu știu cum ne aflam în axis mundi iubindu-ne atât de tare dezechilibrând lumina în aleanul firii triremele dorului

mi se părea că nu mai aveam timp voiam să schimb timpul & lumea monologul meu depășise pustia știai că te caut și tresăreai prin somn mi se părea că vii în orice clipă văzându-mă de

pregătește-te vine primăvara și croitoreasa coboară din munți să numere morții fratelui mai mare orwell fii pregătit să pleci voluntar nu se știe dacă ucraina va mai exista se

din ce în ce mai mult viața și opera mea semăna cu viața și opera lui victor hugo într-un an bisect scrisesem manifestul

se întâmplau lucruri ciudate despre care nu se putea vorbi perpendicular pe starea de a fi ca să te pot privi evadam în real făceam timpul să se dilate avusesem prima conversație

absența ta începuse să doară trăiam ca și cum aș fi fost lovit de o cometă în nopți fără lună mă însoțeam cu romain

lumea îți dăduse dreptul la dragoste începusem să scriu un poem erotic aproape pervers deși nu făcusem niciodată sex îngreunat de greul pământului de oarba depărtare sufletul tău mă

eu nu am mai avut sărbătoare din marxism-leninism era cea mai urâtă zi cea mai sinistră la orizont nu se mai zărește nicio revoluție te caut în negura cețurilor și mi se pare că te

începuse să-mi fie teamă zilele se fărâmau și trăiam cu spaima de a nu te găsi în iarna atomică judecând după crimele împotriva

începuse să-ți fie teamă și l-ai sunat pe mark rutte în lumea mea nu puteai s-ajungi decât cu helicoperul coborând

și eu și tu aparțineam unui inconștient colectiv foarte îndărătnic cotidianul devenea din ce în ce mai sărac și-ți scriam despre nonsensul educației și mai ales despre sens pentru care

cele o mie de zile ale sfântului serafim de sarov pe o piatră au trecut așa am crezut te așteptam între două pietre o piatră albă o piatră neagră pietrele tale pietrele mele între două

(prevenire: poem filosofic) elisabetei ni se făcuse dor de schopenhauer și ne-am chemat de la o margine a