Cătălin Al DOAMNEI

era amiază și daimonul văzându-ți lacrima pe cerul de vară se întunecase pe lume rămăsesem numai noi tu într-o parte a lumii boreale eu venind din astralis îți plăcea să facem

credeam că n-ai să mai vii de prea multă așteptare sufletul începuse să moară nu știam ce se întâmplă în urma mea nu știai ce se petrece în lumea ta abstractă atât de vie

mă întorsesem în satul descompus în felii ale binelui și ale imaginarului aproape nu mai pășea nimeni pe ulița aceea care să vorbească despre mituri

în așteptarea ta viața mea devenise foarte tragică prin spitale cu muribunzi mă împrietenisem cu hieronymus bosch uneori veneai să mă vezi

când shakespeare și-a închiriat calul el nu era măscărici transbordat din imperiul roman de apus țăranii se aburcaseră peste garduri să-l vadă cum trece măreț în colbul șoselelor vorbind

ne iubeam metafizic și satul aramaic în care ne stabilisem de mai mult timp ne învățase gesturile și felul de a fi pe dinafară rapoartele nato și hamas erau mereu foarte proaste

te chemam pe boruna sarmatică început de vară cu soare rece și nădușeală de plugar întru trăirea și redescoperirea sacrului nu prea mă mai descurcam singur deși până să te

în acea zi am plâns și am stat împietrit m-am întors în mai multe locuri deodată privind în gol livid ca și cum totul dispăruse pentru totdeauna din transhumanism m-am întors să

trăiam în neobișnuit și plecasem în căutarea înțelepciunii printre barbari sicofanții nu dormeau înmulțindu-se ca râia

din ceea ce se întâmpla nu mai înțelegeam nimic mă retrăgeam în mijlocul singurătății în grădina hesperidelor venea daimonul trebuind să dau un înțeles neînțelesului viața mi se

te așteptam nonunde acolo unde numai tu puteai să știi mă căutai nonunde acolo unde numai eu puteam să fiu nu am vrut să mai acceptăm singurătatea care să facă înconjurul pământului

așteptam să mă suni o vreme am locuit într-o mănăstire antumă foarte aproape de wittgenstein te așteptam să vii să

așteptam să mă suni who listen this song în 2025 în virtutea cărui melos din praful și din pulberea istoriei ni se blocase viața credeam că plutești altminteri au

nu mai știam ce se întâmplă în asiria și ce se petrece în ninive pe crengi de măslin și de cedru se așternuse burnița voiam să te grăbești sir james frazer

intrasem în livada cu vise și începusem să contemplu copacii scorburoși visaseși un poem al nopților la zăpodeni sub luna plină a lui euripide mai tăiasem din copacii bătrâni din care

acest poem este o confesiune din ziua în care transmodernismul a mai făcut un pas înainte aproape uitasem ce

ne iubeam în olimp și daimonul se-ndrepta spre pericle cu puțin timp înainte de discursul funebru era de

cum te voi diviniza eu așa te va diviniza lumea voiam să-i dau vieții mele gust și i-am dat gustul tău al sării totul trebuind să

timpul trecea greu ca o lespede pe care nimeni în afară de tine nu putea s-o urnească pentru a vedea într-adevăr cum a fost plecasem în jurul camerei ca în jurul pământului arta

respiram frumusețea ta cu ochii plânși un fel de nu știu ce & nu știu cum ne aflam în axis mundi iubindu-ne atât de tare dezechilibrând lumina în aleanul firii triremele dorului

mi se părea că nu mai aveam timp voiam să schimb timpul & lumea monologul meu depășise pustia știai că te caut și tresăreai prin somn mi se părea că vii în orice clipă văzându-mă de

pregătește-te vine primăvara și croitoreasa coboară din munți să numere morții fratelui mai mare orwell fii pregătit să pleci voluntar nu se știe dacă ucraina va mai exista se

din ce în ce mai mult viața și opera mea semăna cu viața și opera lui victor hugo într-un an bisect scrisesem manifestul

se întâmplau lucruri ciudate despre care nu se putea vorbi perpendicular pe starea de a fi ca să te pot privi evadam în real făceam timpul să se dilate avusesem prima conversație