Poezie
dorul
1 min lectură·
Mediu
venise și iarna cu geroasele cețuri
și zilele lungi cât dorul
cu dragostea ta albă
te pregăteai să patinezi
peste lumea mea înnegrită
de timp
și de păsări de pradă
te zăream în gări pustii
lumea se sălbăticise
cei educați mai vorbeau
despre bunele maniere
bunacuviință buna creștere
totul evolua în jos
înspre fiară și monstru
pentru om
pentru același om devenise
homo homini lupus
câteodată auzeam însângerate urlete
cum mușcă pământul de gheață
nu-mi era bine nu-ți era bine
din levantine mahalale și până la poli
se zvonea războiul chimic
care să lase peste lume numai iarna
ți-era atât de frig fără de mine
ningea cu tine peste mine
cu trupul tău alb jucăuș
adăpostit în peșteri preistorice
de unde au să zboare lilieci înșurubându-se
în văzduh cârlionț unde erai când ai să vii
01151
0
imagini care vin una peste alta fără tranziții clare:
gări pustii, război chimic, lilieci, peșteri preistorice, și multe contraste: alb/negru, evoluție/regres, dragoste/razboi.
Paradoxul și contradicțiile vin parcă mai mult din combinarea lor neașteptată decât din idei filozofice, părerea mea, cred că autorul vrea să exprime intimitatea și fantezia, prin imagini care sfidează cumva realitatea. Poate fi un paradox intenționat ca efect literar, care să te facă să simți confuzia, absurdul, sau să stârnească gândirea. Dar dacă e făcut prea „forțat”, rezultatul poate să pară doar… incoerent.