poem în trei dimensiuni

ideea tristeții de la început. Se spune că întâia dragoste nu se uită niciodată. Dacă o uiți, înseamnă, de fapt, că nu ai iubit. Așa că nu înțeleg de unde vine tristețea. Poate că omul e fericit cu alegerile lui ulterioare.

Mai e o problemă. Căldura din strofa a doua intră în contradicție cu temperatura apei stătătoare. Apa răcorește, nu încălzește, asta dacă nu cumva este vorba de o altfel de apă, una termală, iar astea sunt, de fapt, curgătoare.

La final, cred că se poate renunța și la goale, fiindcă prezența aerului dintre mâini vorbește de la sine.

Sunt curios cum va arăta acest poem după ce va fi pus la punct, fiindcă are potențial...

ieri, azi, mâine

- nostalgia
- dorul
- visul

din prea multe, ceea ce n-a fost
sau
din ce a dus cu sine, dar s-a pierdut

tot trist

aș analiza ultimul vers, ori cum a sugerat Ionuț
ori
“cât aer e între mâinile mele
goale”
pentru a accentua sensul ca alegere a autorului, să spună mai mult decât o îmbrățișare a nimănui

spre deosebire de colegii care au comentat, eu aș mai fi vrut
dar, foarte probabil, fără a propune ceva în plus, dă mai multă valoare poemului

spor!

de la faptul că prima dragoste nu se poate uita dacă ai iubit cu adevărat.
Iar dacă ai uitat-o, parcă ar fi necesar să o recuperezi, mă refer la sentimentul în sine.
În legătura cu temperatura apei stătătoare, ideea era alta, nu cred că are rost să explic dacă nu s-a înțeles.
La final o să mă gândesc deși mie îmi sună bine așa cum e, cu accentul pe mâinile ”goale”.
Mulțumesc frumos pentru comentariu, cred că orice poezie se poate scrie ”și altfel” dar aici atât s-a putut, asta nu înseamnă că nu țin cont și nu mă interesează cum îmi este înțeleasă poezia și dacă trăiește dincolo de mine. Oricum poezia în sine e o construcţie, nu neapărat o realitate iar atunci când primesc păreri la un text, încerc să aflu unde mă situez eu în viziunea ceorlalți, nu mă supără comentariile negative, mai ales dacă ele sunt constructive.
Mulțumesc încă o dată, toate cele bune!

Cele trei dimensiuni pot fi cele pe care le accesează cititorul cu mintea și cu spiritul lui de pătrundere și înțelegere, poate nu are importanță neapărat la ce s-a gândit autorul.
Scrisul în general parcurge aceleași etape pe care le parcurge omul care scrie iar întoarcerea în timp, cred că e necesară pentru a-ți verifica pur și simplu sentimentele și a le așeza cumva la locul lor. Și da, pentru a rotunji o stare.
Mulțumesc mult, onorată de semnul luminos!

Da, e poate trist dar nu e o tristețe care doare, nu mai doare, e doar o nostalgie la care mă întorc ca să fac pace cu trecutul și să pot merge mai departe.
Sincer, și eu parcă aș fi vrut să mai fie dar, s-a terminat aici ...
însă o să mai fie deși asta înseamnă alt poem, altă stare, altă întoarcere în trecut deși știu că nimeni nu mă mai așteaptă acolo...
Tare mă bucur pentru semnele tale, îți mulțumesc!

Dureros prin final. Să înțeleg că marea dragoste n-a stins cea dintâi dragoste. În mâini mai există primul bărbat, la modul poetic spus.

Cam da.
Marea dragoste e mereu prima dragoste și de multe ori singura adevărată!!

Strofă ultimă formidabilă. Am dat de înțeles în primul comentariu. Recuperarea "sângelui nou" din propriul sânge sună puțin cam medical, prin nepotrivirea adjectivul cu valoare de epitet "nou", ori a substantivului "sânge". În Noul Testament erau apa vieții, focul credinței regeneratoare. Se poate reconstrui puțin ultimul vers al primei strofe. Pentru perfecțiune.

M-am gândit la ce mi-ai spus dar oricum am întors-o, tot așa mi s-a părut că sună mai bine. Deși acum că mi-ai sesizat, încep să simt la fel, sângele „nou” parcă cere altceva acolo, cumva cu același sens. O să mă mai gândesc, mulțumesc mult de întoarcere!