Leonard Ancuta

de unde știu ei unde e capătul lumii cînd eu simt dragostea ta infinită și după cum se știe două infinituri nu pot exista în același timp stau și piaptăn fumul de țigară să arate ca

i se mai spune și limba singurătății disjunctive gramatica acestei limbi se bazează pe lipsa completă de subiect și predicat dar are anotimpuri, timpuri, spații excelent modificate artistic unde

cred că prima dată cînd am înțeles iubirea a fost cînd a murit tataia mărin. era iarnă, înainte de revelion, mă întorsesem din tabăra de matematică și cînd am ajuns acasă, nu era nimeni. mi-am

știi? știu. m-am îndrăgostit de altcineva. am tîmplele coroane corintiene, mîinile trebuie să mi le bag în fier topit să spăl de pe ele chipul tău. o fac, m-am îndrăgostit. știi? știu. cum e

noi, cei care am alergat desculți și am simțit tăișul pietrelor noi, care am purat săndăluțe, apoi sandale și am simțit neplăcerea provocată de bucățele de rocă infiltrate sub talpă noi,

dragostea e un secret al divinei comedii și creația e un semn al narcisismului la fel cum la tine parcă trece prin fugile lui bach momentul în care mă iubești și apoi mă deziubești ca o artistă

mai am puțin și fac rost de foarfeca aia pînă la cer să decupez ce stele vreau și să ți le pun în păr cînd facem dragoste să fie o lumină vie în cameră să-ți văd chipul cum înflorește în păcat să

îți poți uita numele, visele, trecutul, îți poți uita ochelarii, numărul de telefon îți poți uita numărul de la pantof, îți poți uita fericirea. nu poți uita drumul pe care picioarele l-au

1. cine iubește cu iubire neîntoarsă e ca unul care își dă foc să lumineze calea orbilor. cine iubește cu iubire neîmpărtășită nu va fi înțeles de semenii săi și va fi

mănînc o gofră și lumina se vede prin ea ca prin ferestre nespălate, nedeschise de mult timp lumina prin gofre începe să semene de la o vreme cu soarele prin inima ta acoperită de intemperii și

ca o coală de hîrtie pe care o zboară vîntul nimic scris, nimic desenat, o coală goală de hîrtie pe care nu ți-ai așezat nici măcar cafeaua doar ți-ai lăsat gîndurile, ți-ai lăsat și eșecul o

că am slăbit într-un mod dubios am slăbit, atît mai aproape de sufletul meu pe care îl poți trece ca ața prin ac să coși o rană dar nu dubios, am slăbit ca să am trupul mai mic sufletul mai mare

ce nu e făcut cu ardoare se pierde ca o muscă de vin în vin, dar se crede lebădă. cînd treci pragul unei crîșme îți pui cravata în cui, și – ca o mașină de adunat și scăzut oameni te așezi cu fața

putem numi asta dragoste putem. nimic nu e imposibil atîta vreme cît imposibilul are un nume, o definiție e clar că cineva știe ce e și l-a atins. la fel și himera, la fel și nimicul la fel și

uneori respir repede, de două ori într-o respirație, cum ai ajuta pe cineva un cerșetor sau un om în panică, donez sîngele care nu-mi trebuie îl păstrez doar pe cel care te conține pe tine și fac

îmi imaginez cum ne-am privi în tăcere căscînd o erecție a distanței între noi și tu ai face sex oral înghițind cuvintele mele nespuse apoi ți-ai șterge buzele cu dosul palmei și în luciul lor

mai frumoasă decît fecioara maria, mai femeie decît femeile și mai feminină decît luna, și chiar dacă nu te numești maria și nu mai ești fecioară tot fecioara mea maria ești, pentru că la tine mă

am văzut luna plină cum se desfăcea încet în steaua morții, aia din războiul stelelor. am văzut luna plină, era în fața noastră și ea îți lumina fața, eu îți încălzeam spatele și puteam pluti pentru

am slăbit maria iubirea se împuținează în fiecare zi și am ajuns s-o duc rău nu mai am serviciu nu mai am casă sînt mai ușor cu cîteva nume de oameni de străzi ne subțiem maria suntem mai

trebuie să-mi imaginez că iubirea e aici nu foarte departe, nici prea aproape într-o curbură a spațiului prin care traversezi ca un pix o coală îndoită unind puncte care nu s-ar putea întîlni

doar iubirea să ceară socoteală pentru tot ce am băut aseară. că am băut pînă la prăsele și inima ta mi-a fost scrumieră în care am ars ca o țigară nefumată, scrum și apoi praf de mîini și de

toți suntem prinși pe o plajă undeva între două dorințe, între două imposibilități ne fac să îmbătrînim la fel ca prîslea cel voinic creștem, nu cu rația numărului de aur creștem cu rația iubirii

zac în lungile tale tăceri brodate cu mușchi întunecat zac în apa rîului ca un cadavru număr infinitul, am învățat de la tine nu sunt mort, am doar starea unuia în schimb visez o colină cu

între pantofiori, osuțe și rochițe dau dintr-o dată peste ceva grav și mare, înspăimîntător inimioara ta, atît de energică și cumva cu o umbră imensă inimioara ta care are pumnișori mici și