cum am înțeles dragostea

Un poem cutremurător prin sinceritate și prin felul în care transformă pierderea în lecție de iubire. Mi-a plăcut mult cum ai scris despre copilăria fracturată ce se strânge în jurul dragostei ca un gips, cum moartea se traduce în cosmos și cum durerea devine un fel de inițiere. Versurile acestea ard de luciditate, dar și de blândețe… ca și cum dragostea ar fi fost scrisă direct cu sângele amintirii. O poezie care rămâne, fiindcă ne amintește că iubirea adevărată nu se învață din bucurie, ci din rană și din absență. E multă suferință în acest poem. De fapt: transformi pierderea bunicului („tataia Mărin”) într-un moment de inițiere în dragoste. În adânc, însă, se simte un cerc al vinovăției: nu ți-ai putut salva bunicul, nu ai fost acolo la înmormântare, și rămâne sentimentul că nu meriți pe deplin să fii fericit. Din acest motiv, iubirea se trăiește mereu cu sacrificiu și cu autoexcludere, ca și cum ar trebui să plătești la nesfârșit pentru o vină imposibil de șters. La 12 ani, durerea aceea absolută, mai mare decât orice bucurie, devine pentru tine matricea prin care înțelegi iubirea. De aici se poate citi că toate iubirile de mai târziu (pentru femei) sunt contaminate de acea experiență originară: dragostea = pierdere, rană, absență; iubirea = ceva ce trebuie purtată ca un gips peste o copilărie fracturată; cel iubit = cineva pentru care tu ești gata „să mori”, ca un rugbyst sub minge, pentru ca celălalt să poată urca. Această lectură psihologică arată cum iubirea este trăită mereu prin filtrul sacrificiului: a te șterge pe tine pentru ca celălalt să rămână întreg. În plan afectiv, asta duce inevitabil la singurătate, pentru că în fiecare iubire reală se reactivează fidelitatea față de obiectul pierdut. Astfel, durerea pentru bunicul devine nucleul tuturor iubirilor ulterioare, iar tu iubești nu doar o femeie, ci mereu și absența originară care te-a format. Trist, dar tulburător: un poem în care doliul devine alfabetul iubirii, iar rana, paradoxal, se transformă în singura dovadă de viață a inimii.
...nu as putea sa iti fac un poem contra raspuns.E multa durere in poem.
Las steluta!

Un poem dramatic in ansablul sau, in care dragostea, asa cum ne-ai obisnuit, razbate deasupra constructiei riguroase a versurilor. Dragostea in sufletul omului e una singura: si fata de bunic, si fata de iubita, poate si fata de Dumnezeu pentru cei care cred ca El a creat-o. Cea mai expresiva afirmatie este /am murit eu pentru tine ca un rugbist cu mingea sub el in gramada/ (sau cea mai inovativa, desigur nu singura.) Sigur ar fi multe de spus, dar sper ca cuvintele mele sunt destule pt a da stea.

Wow, acest poem trăiește în fiecare cuvânt, chiar și în pauza dintre cuvinte.

Un text brutal, dureros, plin de inimă ce deschide larg ușile nesfârșitului.

Cred cǎ bunicul tău a primit cel mai frumos tribut. Acest poem strălucește lângă stea lui.
Copilul Leonard încă privește prin ochii lui Leonard cel matur, a cărui copilărie s-a sfârșit în acea zi funestă în care a atins singurătatea și a decis să se vindece în cărți înțelegând iluzia/trucul morții. O lecție fantastică despre maturitate, care se desfășoară într-o singură zi, zi în care copilul-poet descoperă cǎ moartea nu este nimic altceva decât cea mai mare farsă din lume și cǎ tot ce-i viu nu poate fi îngropat la doi metri în pământ ci continuă să respire în altă formă, dimensiune, constelație. Acolo unde stelele au nume după fiecare suflet.

În acea zi, copilul Leonard a devenit bărbat, poet, filosof și mai presus de toate a devenit un om care s-a umplut cu dragoste și har. Eu cred cǎ te-ai născut poet, dar în acea zi datorită alegerii tale de a veghea lumina care nu se mai stinge ai primit darul vederii depline. A fost un punct de cotitură, iar tocmai alegerea ta, te-a făcut poetul care ești astăzi.

Inima ta să-ți fie binecuvântată cu infinită dragoste, bucurii și împliniri!