Nuta Craciun
Verificat@nuta-craciun
„sau taci sau spui ceva mai bun decât tăcerea”
M-am născut în cel mai frumos sat de munte de pe Valea Grădiștei, satul Bucium, jud. Hunedoara, într-o primăvară pe care m-am străduit s-o port mereu pe dinăuntru. Poezia mi-a fost mereu cel mai bun aliat de-a lungul vieții, cu ajutorul ei am traversat cu bine toate evenimentele ce mi-au…
Îți mulțumesc de trecere și semn.
Pe textul:
„așteptare " de Nuta Craciun
Pe textul:
„bătrânețea are glumele ei obosite" de Nuta Craciun
Iar asta începând cu titlul care e prea clișeic. E doar o părere.
Pe textul:
„Imposibila iubire" de adriana baxan
Tonul este tranșant, totul e formulat la absolut: „nu mai iubesc”, „nu mai explic”, „nu mai repar nimic”, „accept doar”. Nu există nuanță sau ezitare, iar asta face vocea să pară foarte rigidă. Tocmai de aceea textul poate părea puternic, dar parcă și puțin neverosimil sau prea teatral. În viața reală, oamenii rareori ajung să nu mai iubească deloc sau să nu mai aibă nevoie de nimeni. Mai probabil spun asta ca să țină durerea la distanță.
Literar însă, tonul tranșant funcționează: transmite o stare extremă, de tăiere, de închidere.
Dacă ar fi fost mai nuanțat, probabil ar fi fost mai matur, dar și mai puțin memorabil. Așa, textul lovește, are impact, pentru că nu lasă loc de negociere.
Pe textul:
„Fără rest" de Jolanda D.
Generalizează și pune vina pe umanitate în bloc.
Cred că se poate nuanța puțin și lăsa finalul mai deschis, cu mai puțin verdict. Așa cum e acum, transmite o revoltă și parcă un dezgust fără ocolișuri. Deși posibil ca așa să fi dorit autorul, la acest poem franchețea e parte din stil.
Pe textul:
„am ieşit prea mult din ecosistem" de Tudor Gheorghe Calotescu
Răzbate parcă o durere care te readuce la viață după ce sufletul trăiește durerile răstignirii, iar întunericul distruge comunicarea. Ușor criptic, dar tocmai asta îi dă profunzime.
Pe textul:
„introspecție" de Lidia Muraru
Dar dedesubt e ceva mult mai apăsător, o încremenire: ”niciun sunet”.
Cotidianul (ceaiuri, cafele, mese) coexistă cu ceva mult mai vechi și apăsător: istoria, memoria,
chiar sacrul degradat. E o poezie despre uzură, a timpului, a sensului, a sacrului.
Citind, senzația principală e de absorbție într-un spațiu greu, fără ieșire.
Îmi plac metaforele grele: „timpul coboară în tălpile trecătorilor”... și-mi place faptul că
nu se explică nimic, autorul nu spune ce simte, doar lasă imaginile să lucreze.
Pe textul:
„Setea lutului" de Djamal Mahmoud
Toate cele bune!
Pe textul:
„albie" de Nuta Craciun
RecomandatPe textul:
„Temă de viață" de Alexandru Mărchidan
”melancolie” sumbră
Pe textul:
„Marturisire (II)" de Cristian Vasiliu
De fapt, întregul poem e cumva „nocturn la extrem”, nu există lumină, nu există micile detalii ale vieții care să contrasteze, să tempereze. Totul se învârte în jurul suferinței, vinovăției, spleen-ului.
Poate această melancolia sumbră nu e o slăbiciune, poate e chiar motorul poemului. Dar e adevărat că îl face prea intens, aproape greu de digerat dacă-l citești într-o sesiune completă.
Primul vers mi-a plăcut mult, face exact ce ar trebui să facă un început: te ancorează în poem și te face curios.
Pe textul:
„Marturisire (II)" de Cristian Vasiliu
Nu prea aveam unde să respir, amplifică gravitatea până la simbol.
Recunosc că nu e stilul meu, e o altă filozofie a poeziei aici, căci nu vorbește despre suferință, ci o pune în scenă teatral.
Pentru mine un pic prea teatral, căci nu e o confesiune intimă, nu e cotidian, nu e nici urmă de ezitare.
Dar recunosc că tipul ăsta de expunere directă are un magnetism aparte.
Pe textul:
„Poem" de Monica Mihaela Pop
RecomandatInițial m-a deranjat cuvântul ”bulă”, nu știu de ce dar îmi părea redundant, parcă funcționa ca un tic.
Dar poate prin simplitatea și copilărescul lui contrastează destul de frumos cu gravitatea temei și cred că e mai degrabă un câștig stilistic, nu o problemă cum am văzut la început.
Cred că poezia are voce proprie și un bun echilibru între grav și autoironic
Mai e un typo: ”întrega bulă”.
Pe textul:
„mă joc: deci, exist" de George Pașa
RecomandatPoemul ăsta, (mă) chiar lovește, are o tensiune continuă între absurd, ironie și disperare lucidă.
Totul e viu și detaliat, cu multe imagini reale, foarte puternice:
„cele mai mari pericole nu sunt amigdalele / ci gravitația / și parolele pentru trecerea porților dintre oameni”... o mutare genială a pericolului din zona fizică (amigdalele), spre ceva metafizic.
„oamenii înnebunesc cu toții / scot limba la doctor sau leagă dopul de sticlă”,
asta cu dopul și sticla, ca o acțiune absurdă, inutilă, care poate simboliza încercarea de control asupra unei lumi incontrolabile.
Apoi vine finalul cu acel moment fragil, curajul de a iubi în ciuda tuturor absurdităților.
Tipul de poezie existențialistă contemporană, merită mai mult decât pot eu spune. Eu pot doar să luminez cu firava mea putere.
Pe textul:
„O femeie frumoasă și surdă" de Alexandru Manta
Tehnologia nu pare pusă de dragul modernității, cred că exprimă bine starea interioară.
Îmi place imaginea:
„mi-am lăsat curajul pe birou”, cu povestea lui interioară.
Ce m-a scos puțin din ritm:
Finalul „Asta sunt eu / în versiunea de acum” e sincer, dar prea vulnerabil, prea previzibil și declarativ, fără un impact puternic de închidere poetică.
„Clik!”, scris așa, parcă rupe un pic tonul poetic. Poate „Click” ar suna mai firesc, doar o părere.
și formularea:
„o versiune mai bună a mea”, care cred că e o formulare destul de comună și folosită prea des, plus că e mai puțin poetică decât restul.
Pe textul:
„Indecizie" de Talabă Nela
Îmi place să cred că imaginile își găsesc singure rude, prin timp. Poate că ne întâlnim, fără să știm, în aceleași adevăruri...
Mă bucur dacă poemul meu a deschis astfel de legături.
Toate cele bune!
Pe textul:
„un pic de umbră " de Nuta Craciun
Textul ăsta a avut multe forme, am tot scris și am sters nemulțumită că nu puteam șlefui destul ideea. Lumina dăruită și cuvintele tale mă ajută să cred că o să ramână așa. :)
Mulțumesc mult!
Pe textul:
„un pic de umbră " de Nuta Craciun
respect și apreciere,
Toate cele bune!
Pe textul:
„lanțurile de sub piele" de Nuta Craciun
RecomandatDacă se începe direct cu:
îți scriu numele
pe un colț de calendar rupt”
intrarea e mai intimă, cumva mai „optzecistă” ca stil, te aruncă direct în viață, nu într-o explicație.
Mi-a plăcut cum iubirea e așezată în gesturi mici: calendarul rupt, mașina de scris, paginile, literele încălzite... iar asta îi dă autenticitate.
Cred că în ultima strofă e ”opzeciști”, cu un singur ”i”.
Pe textul:
„Amândoi" de ovidiu cristian dinica
„nu mai port în sânge / nici celule roșii, nici albe”,
e o imagine nu doar decorativă ci viscerală, în care biologicul e înlocuit cu emoționalul.
Curge ca o confesiune, nu ca o poezie „construită”.
Puteti eventual renunța la unele cuvinte de legătură: ”și nu mai pot face un pas”, fără ”și”, ”le-ai mâncat pe toate tu”, fără ”tu”, fără ”aievea”. Doar o părere.
Pe textul:
„acum ai două trupuri" de ILIE GRIGORE
