mă joc: deci, exist

cu tălpile destul de obosite,

am să ies, tiptil-tiptil, din bula mea.

poate c-au să mă încerce, din când în când, lenevite

sau apa fără bule de la cișmea.

desigur, n-am să intru în altă bulă,

voi avea companie doar stângăcia mea.

uneori, poate mă va vizita vreo pendulă

sau aerul rarefiat dintr-o stea.

amicii mă vor privi de la distanță,

vor zice: ăsta-i pierdut, nu merită să-l mai luăm în seamă!

va cobi mereu vreo cotoroanță:

ăsta, de piere, va sta o veșnicie la vamă!

aș încerca un râs sardonic--nu-mi stă în fire--,

mai bun e un zâmbet amar, prelins peste margini,

încât să fie strânsă întreaga bulă, cum mireasa de-un mire,

și așa, toți de-acolo, sastisiți de-atâtea paragini,

vor migra spre-alte bule, fie că vor adăuga vreo altă tristețe,

chiar și-așa, eliberați de jocul acesta al meu, al celui ce pretinde că există.

e timpul să spun: stop joc! bată-vă norocul! nimeni nu e-ndreptățit pe altul să-nvețe

de ce e bine să ai mereu la tine-o batistă.