amară
am constatat, surprins, că umblase cineva, crezând că-i dulceață, la borcanul cu melancolii; mi-am imaginat ce față a făcut când a dat de amar, cât a înjurat cu sete, câtă apă a băut după
Nimeni nu-ți poate îndosaria sufletul
Ți s-a-ntâmplat, fără-ndoială, să te lovești ca de un zid de teama bine-ascunsă-n oameni, și-apoi, să umpli spațiul vid cu-acel curaj pornit din spaima că nu-i nimic de înțeles, că tot ce vezi pe
retro-poeme
* cum toate visele ard ca o țigară, e necesar și un filtru să vezi, printre pufăituri profunde sau line, regatul pe care îl pierzi ceas de ceas. ** încerci să treci cu privirea prin zidul
imagine și iar imagine!
poate-o da Domnul și poeții canibali au să se pocăiască, de-or să pască doar iarba lunii, albastră, firicel cu firicel, pân-or să scrie ceva cu un erbivor luat drept model, bunăoară, o
romantism în trei catrene și un adagiu de final
ții minte cum în flori de liliac ne căutam, pe-atunci, norocu-albastru, fără a ști că e aproape clipa când ne vom pierde-n umbre de regret. părea că semne clare din alt veac ne însoțeau tăcute
scurtă plutire pe valuri de somn
somnul te cuprinde în valuri. pierdută-i cheia înțelesului sau, poate, peștele adâncului a înghițit-o, doar îl vezi cum se depărtează cu mișcări unduioase. valul te lasă pe o insulă
intrat în hora neînțelesurilor
de florile mărului sau poate-ale dorului, umblam creanga prin vis, și visul era o arie de-nțelesuri unde se strângeau roată mai multe neînțelesuri, într-un fel de divan ad-hoc având în centru
Arsură poetică
Aș tot rima, că nu mă doare pana, dar limba,-n lălăială triumfală, ar suferi profund de-acea țicneală de-a-mi etala, în versuri fade, rana. Cu muzele nu am nicicum tocmeală: mai las și eu, mai
poeme retro
-1- cum se frânge un vis, ceva pare să ardă în tine cu sclipiri de metal rece, tăios. -2- soarele și-a început rondul pe cer, semn că, sub apăsări, lumea poate-nflori într-un
lecția
n-ai vrut nici neam să lipsești de la lecția oferită de un moment de relaș în care ideile, abia date în copt, se luptau cu o mătură și cu un făraș, de parcă își disputau întâietatea, înainte de
interior
pe alții ai reușit să-i izbești cu tâmpla de stele, fericire; pe mine, doar m-ai ridicat vreo cinci degete, și asta pe vârfuri, când priveam la silueta celei plecate, până s-a făcut umbră pe
nimeni nu-și cunoaște durata
nimic nu pare nou. aceeași placă zgâriată. intrări în sine și ieșiri din sine. mutări și permutări aleatorii. execuția ultimul vis pe eșafodul unei realități fracturate. nimeni nu pare să mai
Pașadine (91 - 94)
-91- Nu prea dorești să îți divulgi adâncul. Ridici un zid înalt, ferit de patimi, din ceea ce nu-i spus și nu poți spune. Apoi îl înconjori cu ape line, cu pietre care știu ce e răbdarea. Ai
uneori, cioburile vin din adânc, pe filiere necunoscute
filierele acelea păreau vechi de când lumea. stricam filetele în veselie. mai aveam puțin și deveneam un fel de maeștri în arta ciobirii. veselia continua după ce începeam debitarea. tu săreai
o nuntă ca-n povești (să tot trăiești!)
păsări înflorite în buchetul miresei, prins din zbor de domnișoara de onoare. normal, păsările își văd de treabă, și fata rămâne în brațe doar cu parfumul, prin aerul suficient. mireasa
[Când inspirația îți joacă feste...]
Când inspirația îți joacă feste, ieși dintr-o pasă neagră, intri-n alta, de parcă ai fi cizelat cu dalta lumea de umbre-nscrisă-ntr-o poveste. Fiori din alte vremi tânjesc spre-nalta închipuire,
între o privire și alta
o ușoară înclinare a capului spre stânga. se primeneau primăveri în iureșul sângelui. începea, printre gene, o privire plină de-nțelesuri. spun începea ca și când ceva urma să se
mă joc: deci, exist
Motto: „Cu călcâiele destul de mov,/ O să intru și eu într-un cartof” (Mircea Dinescu) cu tălpile destul de obosite, am să ies, tiptil-tiptil, din bula mea. poate c-au să mă încerce, din când în
ambalare inutilă
după ambalarea golului, se pot imagina fel și fel de chestii: ceva fără greutate, la îndemâna oricui, poate și o idee ușoară-ușoară, cu echilibrul său între tradiție și inovație. fals! nici
când vom deveni margini de cântec
știam cum se împletesc diminețile-n cântec. treceau prin caierul de stele, se desfăceau în jurubițe fine, luau fața lunii obosite și reci. cineva trebuia să dea tonul la cântec. nu eram (încă)
O fericire cu fräulein Johanna, alias lelița Ioana
Fräulein Johanna, gura nu-ți mai tace, că spune și bujorul de pe-altiță, cu glasul tău duios de mioriță, că ești Ioana, doar atât, și pace. Drept e, nici eu nu-s Georges, ci doar Gheorghiță, nu
înaintea trezirii din vis
ascultam. inima ta părea că bate a vară. sau, poate, doar auscultam cu stetoscopul ăla ruginit după câte ploi îmi căzuseră-n suflet. un ritm neliniștit, ca într-un cântec în care migraseră
ceva care aduce a idilă
firele de iarbă în bătaia vântului și tu le-ai văzut ca o străfulgerare cu pași moi de pâslă venea înserarea visam cu ochii deschiși puntea luminoasă întinsă-ntre noi luna colac de salvare
clipa aceea adânc însămânțată-n memorie când
ne-am privit și-am trecut dincolo de realul franjurat evaziv mi-era visul transparent sufletul n-ai fi citit în apele-i misterul ce burete capricios memoria păstrează sau șterge uneori ceva ai
