o nuntă ca-n povești (să tot trăiești!)
păsări înflorite în buchetul miresei, prins din zbor de domnișoara de onoare. normal, păsările își văd de treabă, și fata rămâne în brațe doar cu parfumul, prin aerul suficient. mireasa
[Când inspirația îți joacă feste...]
Când inspirația îți joacă feste, ieși dintr-o pasă neagră, intri-n alta, de parcă ai fi cizelat cu dalta lumea de umbre-nscrisă-ntr-o poveste. Fiori din alte vremi tânjesc spre-nalta închipuire,
mă joc: deci, exist
Motto: „Cu călcâiele destul de mov,/ O să intru și eu într-un cartof” (Mircea Dinescu) cu tălpile destul de obosite, am să ies, tiptil-tiptil, din bula mea. poate c-au să mă încerce, din când în
când vom deveni margini de cântec
știam cum se împletesc diminețile-n cântec. treceau prin caierul de stele, se desfăceau în jurubițe fine, luau fața lunii obosite și reci. cineva trebuia să dea tonul la cântec. nu eram (încă)
O fericire cu fräulein Johanna, alias lelița Ioana
Fräulein Johanna, gura nu-ți mai tace, că spune și bujorul de pe-altiță, cu glasul tău duios de mioriță, că ești Ioana, doar atât, și pace. Drept e, nici eu nu-s Georges, ci doar Gheorghiță, nu
înaintea trezirii din vis
ascultam. inima ta părea că bate a vară. sau, poate, doar auscultam cu stetoscopul ăla ruginit după câte ploi îmi căzuseră-n suflet. un ritm neliniștit, ca într-un cântec în care migraseră
ceva care aduce a idilă
firele de iarbă în bătaia vântului și tu le-ai văzut ca o străfulgerare cu pași moi de pâslă venea înserarea visam cu ochii deschiși puntea luminoasă întinsă-ntre noi luna colac de salvare
clipa aceea adânc însămânțată-n memorie când
ne-am privit și-am trecut dincolo de realul franjurat evaziv mi-era visul transparent sufletul n-ai fi citit în apele-i misterul ce burete capricios memoria păstrează sau șterge uneori ceva ai
ieșirea din stinghereală
fii fericit că te mai poți întrista când tăcerile plâng în viori un plămân uriaș purifică sunetul și în acorduri îți e strivită orice-mpotrivire de-ajuns îți e să ieși din stinghereală când
împăcare
chiar dacă viața își urmează aceeași linie sinuoasă, pe măsură ce te apropii de capăt, începi să nu o mai înțelegi. aia nu! aia nu! și tot așa, un șir de nu, pe lângă altul de da. încerci să
rădăcini, dor și izvor
fiecare om ar vrea rădăcini mai vânjoase pentru stabilitate pentru a avea izvorul cât mai aproape sunt furtuni și furtuni unele dezrădăcinează altele doar îți pun la încercare puterea de a
după un așa bruion/ un poem intrat în ton
schița e gata e la mintea cocoșului că istoria nu se sfârșește odată cu tine râul tot curge peștii fericiți și ei înăuntru malul ca malul se luptă și el cum poate cu valul trăiești cum îți
un fel de schiță pentru
un mecanism dezmembrat înainte de a fi scos definitiv din priză scurtcircuite poveri și angoase sfârșitul istoriei ca un delir muzical acompaniat de alămuri cu sunete dogite sisteme virusate
Arta în cinci pași, deși, dacă se învinge descurajarea, probabil că mai sunt și alții
Pașa stă ca un pașă-n fotoliu. Își savurează cafeaua, fumează liniștit. Din camera cealaltă, se aude un ciripit fericit. E prima și ultima fostă doamnă Pașa, fredonează un cântec la modă. Pașa i-ar
un surâs
se făcea că era un fel de infinit de cerneală roșie și-n mijloc pastilă de inimă surâsul tău dar cum să corectezi infinitul ce creion de contur ar fi putut cuprinde totul părea a fi primăvară
aparenta stranietate a unei priviri
te-ntinzi pe vârfuri - nu spre sărutare - vrei să-mi vezi peste umăr dublul uitat
dacă e salt, salt să fie!
cum ar spune poetul: de mult a ruginit iubirea-n vii, te lași prinsă în plasa de melancolii uzate, înghețate-ncet pe buze, dacă ai vrea, le-ai găsi mii de scuze, că-n lumea ce-i cuprinsă de
existență și dialog
e clar, exiști doar cât mai poți dialoga cu sine, chiar și de-ți spui: măi mortule, mai poți înfășura pe deget firul ăsta să-i dai de capăt, și în inele suprapuse să ghicești că aia e bobina
Pașadine în endecasilabi (87 - 89)
-87- Cine zicea că nu mai vine toamna?! Te-ai aștepta să vezi calești de frunze plimbate-n aer de sirepi măiaștri. Iar strugurii ochi dulci să-i facă-n glumă, în așteptarea brumei de
un vis, un om, o lumânare - totuna
simțeai că visul nu mai era lumânarea perfectă -- n-avea să se mai furișeze printre gânduri, poate doar în pauza dintre o emoție și alta. încet-încet, se topea, se golea de substanță, de parcă în
coborâre în magma înțelesului
n-ai să vorbești despre deciziile luate din pix, nici despre victimele colaterale implicite sau despre masa asta, ideală pentru sacrificiu, poate despre felul cum se taie aerul, pe
vânat de semne
n-am instinct de vânător chiar și-atunci când vreau să prind în plasă un semn ca pe un fluture zglobiu am scrupule devin eu însumi pradă deunăzi veni la mine a și-mi zise măi tu bănuiești
atelierul unui portretist nonconformist
i-ai mai fi adăugat puțin roșu în obraji nu doreai să estompezi veștejirea timpul intrase adânc în pori modelase golul care lua proporții neobișnuite ținteai o viziune optimistă pensula nu te
Pașadine în endecasilabi (86)
Ai vrut să fii al ei, nicicum un claun sulemenit, durerea să-și ascundă. Cu basca de pământ nu dai aiurea. Că scris ți-a fost să treci prin veacu-acesta prea ahtiat de dramolete calpe. Tu, și
