un fel de schiță pentru

Când de “siguranță” se fixează necunoscutul, ordinea “arde” la flăcările fluctuante ale dezordinii, şi te întrebi “cum să trăieşti” în spațiile sale, şi o soluție divină ar fi “Dumnezeu” care ne “luminează” destinele.

— psalm? dar n-are cum; n-are niciun element, mai degrabă (aici autorul are dreptate) o schiță rece, un fel de fișă de constatare pentru o credință rămasă fără tensiune. altfel spus, din punct de vedere al ritmului, textul funcționează ca o diagnoză, nu ca o rugăciune — impulsuri scurte, decupate. Dumnezeu apare acolo ca un reper tehnic — trecut la „date generale” —, iar omul ca o lumină care se încăpățânează să nu se stingă, deși tabloul e deja scos din perete.
altfel spus, ritmul nu e al rugăciunii, ci al raportului: egal, sec, cu o emoție care se prelinge doar printre cifrele de control.
și mai altfel spus, e ca și cum cineva ar încerca să vorbească cu divinitatea pe un canal de comunicație întrerupt, iar în loc de răspuns ar primi doar ecoul propriului bruiaj. fiecare vers pare scris cu mâna tremurată a unui electrician sentimental, care încă mai verifică dacă firul e viu sau doar păstrează căldura de la ultima atingere.
cu alte cuvinte, comentariul meu e mai lung decat poezia si asta ma pune pe ganduri, . probabil că așa arată și credința când o explici prea mult: se diluează în observație

Mi-au placut toate acordurile dintre gȃnd, traire şi expresie din acest poem, mi-au placut toate secvențele şi farȃme de secvențe care culmineaza toate ȋn acest acord final care este poemul.
Recunosc ȋnsa cǎ am avut rezerve fața de mesajul prea explicit din ultimele doua versuri. Pentru mine mesajul adevarat este ȋn restul poemului, care ȋl include pe « şi-atunci ».

Răzvane, îți mulțumesc pentru impresie.

Dorule, sigur că n-am vrut psalm. Comentariul tău poate că depășește posibilitățile congnitiv-afective ale umilului meu text. Am dorit ceva mult mai simplu (nu știu și în ce măsură am reușit). prima strofă continuă titlul printr-un fel de „schiță” a ceea ce am întrezărit cu ochii minții; a doua și a treia caută siguranța în fața a ceea ce i se revelează, iar ultima destăinuie ceea ce crede că ar fi adevărata siguranță. Nu-i nici o filosofie aici, am încercat să fac abstracție de backgroundul cultural, rămând doar simplul țăran care simte altfel semnele vremii și ale vremurilor. Îți mulțumesc!

Doamnă Dolcu, știu că finalul este prea explicit. Poate că așa a vrut el să vină, poate că am simțit că „siguranța” de care vorbeam e doar în credință. M-am gândit atunci să-l rescriu, dar acolo se terminase și inspirația. Poate într-un alt poem voi fi mai inspirat. Vă mulțumesc!

Mi se pare singurul mod de a scrie personal, dar și religios totodată. Așa cum ai scris tu.
Ai două versuri pe care mi-e ciudă. Nu le scriu, ca să recidivezi.
Singurul lucru la care aș renunța este paranteza = (în aparență). Aș lăsa cititorului această ipoteză.

Un psalm atăt de personal, încât devine valoros.
Bun!

Da, după ce am scris, eliminasem construcția aceea incidentă din paranteză, dar a intervenit nevoia de precizie. Incidentă fiind, sigur că acea construcție putea fi eliminată, și am procedat întocmai.
Mă bucură flerul tău. Da, simt și eu, aproape mereu, când îmi iese un text bun.