Pașadine (91 - 94)

Am citit, mai sus, patru poeme filozofice, toate despre existență și cunoaștere, pornind de la „adânc”, un concept care se pretează excelent la metafore ce sugerează zbaterile omului pentru autodefinire și pentru a pătrunde în profunzime multiple taine.
Poemele, numerotate individual, pot fi citite și înțelese și separat, dar, în opinia mea, ele formează un tot unitar. Mă refer, în primul rând la modul, foarte plastic, în care sunt prezentate evoluția și rolul adâncului, de la începutul primului poem, până la sfârșitul ultimului. Adică, întâi adâncul este ferit, înconjurat cu grijă, în el se înoată fără a fi tulburat, apoi iese la suprafață, învolburează apele, te înspăimântă și îți dă lecții de viață. La final se concluzionează că este în simbioză cu ființa: te poartă în el și îl porți în tine. Mai mult, recitind atent totul, se pare că sentința din finalul ultimului poem este un răspuns dat versului de început al primului.
Structura celor patru poeme (cu câte o trețină, un distih și un vers de final) ne duce cu gândul că ar fi vorba de poezii în formă fixă, deși eu nu am recunoscut nimic „clasic” în acest sens. Remarc, însă, atât un ritm interior adecvat mesajului, cât și – din punct de vedere tehnic - endecasilabul iambic aproape perfect în toate cele douăzeci și patru de versuri.
Am fost pus pe gânduri într-un mod plăcut, felicitări!
Cornel Rodean