rădăcini, dor și izvor

rădăcini, dor și izvor e o poezie de o simplitate curată, cu un ton meditativ și o emoție liniștită, aproape morală. Un poem al sinceritații, fără artificii, un text care vrea să aline, nu să uimească. Tema este clasică: legătura omului cu pământul, cu suferința și cu sensul care se naște din dor. Poezia rămâne la suprafața simbolului. Rădăcina, furtuna, izvorul sunt imagini frumoase, dar universale, deja folosite de sute de ori în poezia românească. Ele nu primesc o identitate personală, un detaliu care să le facă vii. Personal consider că versul final, „și totul capătă sens”, închide prea rațional o trăire care ar fi meritat să rămână deschisă, mai aproape de mister decât de concluzie. Se simte o bunătate a privirii, un ton de împăcare cu lumea. Poezia are ceva din grația calmă a rugăciunii și din blândețea unei lecții populare. Cu puțină îndrăzneală imagistică, cu un gest care să iuțească pământul metaforic al textului, ar putea deveni mult mai mult , adică nu doar frumoasă, ci o poezie memorabilă. Iubesc in acest text sinceritatea, curatenia lui. Las o steluță pentru iubirea de liniște prin cuvânt, pentru seninătate profundă, pentru reușita transformare a ideii de dor într-o formă blândă de putere interioară, pentru mesajul luminos despre reziliență și sensul regăsit în rădăcinile propriei ființe.