după un așa bruion/ un poem intrat în ton

Pentru mine, forța poemului stă în acceptarea senină a micimii noastre. Versurile despre râu, pești și mal au ceva terapeutic — îmi reamintesc că lumea merge înainte, indiferent de drama personală. E o eliberare să conștientizezi că istoria „nu se sfârșește odată cu tine”.
Cea mai puternică rezonanță o simt însă în metafora amurgului. „ești undeva pe la chindii / se vede după cum îți tragi violetul prin gene” — o imagine de o frumusețe melancolică, care capturează perfect acea etapă a vieții când nu ești trist, dar ești dureros de conștient de efemeritate.
Finalul este genial, cu acel refuz discret, aproape ritualic: „nu aici / nu acum / se sfârșește”. E ca o ultimă zvâcnire a voinței, o amânare elegantă a sfârșitului. Poemul devine astfel o lecție despre cum să navighezi prin viață — să trăiești „în contratimp cu valul”, dar să nu pierzi niciodată legătura cu esența, cu „malul”. E o schiță a unei înțelepciuni la care aspir: să accepți lucrurile așa cum sunt, fără lupta interioară care epuizează și mai mult resursele deja finite ale omului. Acea luptă și oboseala ei se imprimă în corp, în chip, în gesturi, remodelându-ne tăcut — ireversibil — relieful uman.