Poezie
O femeie frumoasă și surdă
1 min lectură·
Mediu
la un moment dat
oamenii înnebunesc cu toții
scot limba la doctor sau leagă dopul de sticlă
uitând că cele mai mari pericole nu sunt amigdalele
ci gravitația
și parolele pentru trecerea porților dintre oameni
servite pe tavă de ospătari scorțoși
ce îți aduc întâi spre degustare
dezgustul de a trăi
la un moment dat
vezi cât de inutilă e lumea aceasta
toată viața îți pregătești revolverul și gloanțele
un discurs de maxim zece cuvinte demne de ținut minte de posteritate
și te trezești că ai deja
un certificat de deces emis anticipat
când pentru prima oară ai curaj
și rostești puternic
accidental și patetic
je t'adore
unei femei frumoase și surde
ce abia la sfârșitul vieții va învăța să citească pe buze
04227
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Alexandru Manta
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 123
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 21
- Actualizat
Cum sa citezi
Alexandru Manta. “O femeie frumoasă și surdă.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/alexandru-manta/poezie/14199497/o-femeie-frumoasa-si-surdaComentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
MPși mi-a fost neapărat să revin.
Versurile acestea mă fac părtașă la un fel de trecere, printre oameni și neputința lor de a se echilibra, către acel moment din final, patetic dar nu foarte, când îți iei avântul de a da glas, ca și cum ți-ai face testamentul, unor sentimente mult prea amânate.
Tot poemul e ca o declarație a ridicolului lumii, nebunia acesteia fiind incomensurabilă.
În mod deosebit m-au impresionat versurile:
”parolele pentru trecerea porților dintre oameni
servite pe tavă de ospătari scorțoși
ce îți aduc întâi spre degustare
dezgustul de a trăi”,
înțelesul lor îmi lasă un gust amar, al experienței personale.
Ca un addendum la cele de mai sus vreau să spun că de la prima lectură au început să-mi sune în minte versurile unui cântec, ”Dona Clara”:
”Spun poveștile că-n țara,
Țara-n care primăvara,
Doarme beată de miros cu zefirul somnoros cărui pleoapele se-nchid
Spun că la Valladolid
Amorez un don amarnic a cîntat un an zadarnic…
Era surdă Dona Clara…”
0
AM
nu reușesc să-l termin, nu cunosc numărul de vertebre al acestei dihănii, realul, care se așează în fiecare zi cu mine la masă și habar n-am cum să-l încadrez ca specie, așa că textele mele seamănă uneori cu bocetul unui cerșetor plătit să-mi deplângă cuvintele insuficiente.
0
AM
ai venit și azi, înseamnă că ceva-ceva voi fi greșit eu în textul acesta, fiecare avem cel puțin o experiență gen Donna Clara, mulțumesc frumos pentru această sublimă asociere a textului, în rest "înnebunim când visul nu se poate/ și-n fișe scrie: fără de motiv"
0
Poemul ăsta, (mă) chiar lovește, are o tensiune continuă între absurd, ironie și disperare lucidă.
Totul e viu și detaliat, cu multe imagini reale, foarte puternice:
„cele mai mari pericole nu sunt amigdalele / ci gravitația / și parolele pentru trecerea porților dintre oameni”... o mutare genială a pericolului din zona fizică (amigdalele), spre ceva metafizic.
„oamenii înnebunesc cu toții / scot limba la doctor sau leagă dopul de sticlă”,
asta cu dopul și sticla, ca o acțiune absurdă, inutilă, care poate simboliza încercarea de control asupra unei lumi incontrolabile.
Apoi vine finalul cu acel moment fragil, curajul de a iubi în ciuda tuturor absurdităților.
Tipul de poezie existențialistă contemporană, merită mai mult decât pot eu spune. Eu pot doar să luminez cu firava mea putere.