Poezie
Marturisire (II)
1 min lectură·
Mediu
Sunt nopți câteodată, cât Iadul de adânci,
Când mă întreb cum este să poți de dor să plângi;
Când străzile-s uitate de pași de muritori
Și îmi ascund prin ele delirul până-n zori;
Când pot să fiu un demon chemat să dea raportul
Ispitei și trădării, când pot să fac pe mortul,
Să gust din libertatea de-a refuza s-aleg
Și să îmi trec în palmă eșec după eșec;
Și când, de-atâta negru, se-aprind pe cer sclipiri
Ca niște ochi de fiară ce smulg mărturisiri.
Abia atunci sunt sigur că m-am desprins încet
De tot, urcând o treaptă spre stadiul de estet,
Și pot să-mi umplu mintea cu jalnice poeme,
Privirea — cu scânteie, și gura — cu blesteme;
Sunt sigur că osânda e veșnică aici:
În larma din piețe, în ruga ce o strigi,
În fabricile pline ce fac din oameni vite
Și-n casele în care dorm hoituri fericite.
Și-aș vrea ca totu-n juru-mi să ardă pân’ la zero,
Cu flăcări sulfuroase, ca să mă simt ca Nero
Și, prin acest cathartic eveniment, să fiu
Un înger al beției, nemângâiat, dar viu.
Oh! Nopțile acestea, când trec prin burg la pas,
Învăluit în spleenu-mi, sunt tot ce mi-a rămas…
03205
0
De fapt, întregul poem e cumva „nocturn la extrem”, nu există lumină, nu există micile detalii ale vieții care să contrasteze, să tempereze. Totul se învârte în jurul suferinței, vinovăției, spleen-ului.
Poate această melancolia sumbră nu e o slăbiciune, poate e chiar motorul poemului. Dar e adevărat că îl face prea intens, aproape greu de digerat dacă-l citești într-o sesiune completă.
Primul vers mi-a plăcut mult, face exact ce ar trebui să facă un început: te ancorează în poem și te face curios.