Cristian Vasiliu

Cu cei pierduți ca mine, destinul este blând Și n-am s-ajung acasă, ca Odiseu, curând; Vor trece mii de acte din inocenta dramă A vieții mele, până lui Charon voi da vamă; Și după fiecare rol

Sunt nopți câteodată, cât Iadul de adânci, Când mă întreb cum este să poți de dor să plângi; Când străzile-s uitate de pași de muritori Și îmi ascund prin ele delirul până-n zori; Când pot să fiu

Mărturisire Cum timpul nu îmi mușcă înfometat din coajă Ci-mi varsă disperarea în suflet ca o vrajă, Mă-nchipui faraonul răpus de nebunie Ce-așteaptă-mbălsămarea și somnul pe vecie, Frumos

Vine toamna iarăși, cu delir de frunze și cu beteșuguri, peste murii uzi. Vine să îți soarbă focul de pe buze; vine și n-ai unde să te mai ascunzi. Vine! Toamna vine ca

Prin noaptea neagră ca un hău Adânc, ce-n brațe m-a cuprins, Îi mulțumesc lui Dumnezeu Pentru-al meu suflet neînvins. N-am plâns și n-am strigat deloc În gheara sorții, iar

Revino din rău și din noapte, Iubita mea - umbra dintâi, Lumina pe veci ne desparte, Deși-mi ești legată-n călcâi. Te am doar atunci când, în neguri, Cobor ca nebunul Orfeu, Da'-n rest, la

Noapte de tămâie, Aur și de smirnă, Noaptea cea dintâi; e Pruncul de lumină. Noapte cu minune: Pruncul fără pată; Noaptea de Crăciun e Binecuvântată. Noapte începută Demult și

În care colț de suflet nemurdărit anume, Să mai găsesc puterea de-a crede fără greș, În 'Cela ce alungă tot frigul strâns în lume Și fulgii îi preschimbă în floare de cireș. Acum, când timpul

După despărțire, Toamna îmi apare Ca o dioramă Cu un colț de iad, Ca o distopie, Ca o revărsare După lacrimi negre, a Styxului din vad. Nu mă mai salvează Nicio disperare, Visele-mi

Aprinde-n încăpere o lumină, Căci neguri vinovate-mi dau ocol, Și nu-mi citi plecarea din retină, Nici spaima că e toamnă și sunt gol. Ascultă cum diavolii de-afară Fac victime prin stoluri și

Se adună spaime, se adună frunze; Viața încolțește pe sub cicatrici; Somnul și regretul sigilează buze; Număr, fără vlagă, zile tot mai mici. Soarele împarte o lumină dulce Celor singuri; caut

I-aproape gol pocalul vieții și pe fundul Său a rămas otrava de jale și urât Și, pentru că în mine am auzit pământul Cerându-și împrumutul 'napoi, îl dau pe gât. Când voi pleca din crâșmă în

Sunt încă treaz când rana apusului se-nchide Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit, Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide Cum se întrec în jale cu vântul răgușit. E un sublim amestec de

Din râul de lumină al zorilor își soarbe Speranțele perfide, pământul, ca pe-un drog, Iar cerul primăverii, plin de coșciuge albe, Coboară peste lumea ajunsă la soroc. Îngână vântul imnuri, iar

Doar toamna îi mai ține la pieptul ei pe aceia, Ce n-au ajuns și iarna îi va găsi pe drum; Doar ea le-aduce-n paturi și somnul și femeia, Până la îngheț... Doar toamna mi-e patrie de-acum Și mie.

I Sub Ponte Vecchio,-n apa-adâncă A răului, din galerii Gonite, umbre se aruncă Și se îneacă-n zori de zi. Din tainice grădini se suie Pe ceru-nchis de norii grei Un olm de roze și

În zvon de rugăciuni, de dimineață, Din cerul curățat de Înviere, Lumina grea și dulce ca o miere, Curgând pe trupuri, suflete dezgheață. Se-acoperă orașul cu o ceață La somnul după-amiezii,

Nu-i tristă ziua-aceasta, ci tristă-i întâlnirea De peste ani, când poate vom fi zbârciți, dar vii, Și ne-o vorbi de toate, dar nu despre iubirea Ce-ar fi putut să fie în noi și nu va fi. Azi

O, Doamne,-n rugăciune pun furii și dorințe, Pun spaime ce mă-ncearcă în preajma vr'unui rău, Pun lacrimi și-oboseala nedreptei suferințe Și uit să aduc slăvire din plin numelui Tău. De aș veni

De la o vreme ochii mi-i amăgește visul, Trec ca un duh prin spațiu și ca un stei prin timp, În fiecare cerc din Infern văd Paradisul Și-mi măcină ficatul un vultur din Olimp. Am totul la

Mă trag din stirpea unor nebuni ce-și pariază Și sufletul și trupul în măsluitul joc Al vieții și-n tăcere rămân pieziș de pază În lumea răsturnată ce le-a căzut cu tronc. Îmi caut aventura în