Cristian Vasiliu

Corăbiile noastre, făcute pentru haos, Ce au rămas, prin toate 'ncercările, copii, Au eșuat pe maluri atrase de repaos Și-au început, sătule și calme-a putrezi. Din lemnul lor, pe care s-au

Sunt gata de voiajul pe marea înghețată A bătrâneții către necunoscutul port Al morții, dar 'nainte spre viața mea, ratată Prin munții tinereții, privirea mi-o întorc. N-am adunat nimică și n-am

Nu judeca Iubirea după tăria flamei Sau după danțul moale al formelor de fum, Nici după socoteala în timp și răni a dramei, Ci după diamantul care rămâne-n scrum. Nu-i judeca nici glasul,

Te-ai dus acolo unde și frunzele în toamnă Se duc de vânt curtate, te-ai dus să te cununi, Să te întinzi pe-altare, în altă viață, doamnă, Dar te-ai întors la mine în ostrov cu furtuni... Putea

În lumea stăpânită de seci automate, Ce-nlocuiesc limbajul cu codul lor binar Și-ngroapă sub betoane, metal și sticlă toate Minunile umane, sunt ultimul barbar... Acolo unde viața e dusă sub

Tu spui: o viață-ntreagă, eu spun: până la moarte... Căci moartea nu-i sfârșitul pe care l-am ales Sperând ca până-n pragu-i nimic nu ne desparte, Ci, pentru jurământul iubirii, e un

Prin noaptea neagră ca un hău Adânc, ce-n brațe m-a cuprins, Îi mulțumesc lui Dumnezeu Pentru-al meu suflet neînvins. N-am plâns și n-am strigat deloc În gheara sorții, iar

De n-ar fi fost cuvântul în viața mea amară Aș fi rămas nevolnic, cu teama de scântei, N-aș fi putut cu fapta să-mi făuresc o scară Ca să ajung la tine, în slavă, printre zei. Aș fi purtat

Cuvântul spus „Iubire” n-o să sfâșie cerul, Păcatul n-o să-l smulgă din gând și carnea rea, N-o să plătească lumii tot sângele și fierul Și n-o s-oprească Timpul, dar cel ce-l simte – Da! Dăm

Nu las nimic în urmă, nimic nu mă așteaptă; Duc tot ce am cu mine, pe umeri și în piept; Nu mă ascund de umbre, ci merg pe calea dreaptă, Chiar dacă spre trădare și moarte mă îndrept. Nu-s sclav

Un ger năprasnic dinții și-i ascute Și peste-orașul umbrelor cu șal Trec zile tot mai albe și mai slute Și se coboară cerul de metal. Fantoma sărbătorilor trecute Mai iese câteodată din

De două zile, mamă, Eu ți-am primit scrisoarea Dar trebile mă cheamă Din zori și până seara Și n-am găsit răgazul Să mă așez la masă S-aprind în lampă gazul Și să vă scriu, acasă... E

Cu mii de chipuri, Muză, în nopțile febrile Ale juneții mi te-ai ivit ca un eres Și te-am pictat cu versuri pe tot atâtea file... Dar astăzi numai unul din ele ai ales. E cel mai pur și cel

Sunt unii ce cu pieptul întâmpină furtuna Și alții ce se pleacă, de parcă îi cerșesc, Pân` la pământ cu fruntea, dar eu nu fac nici una Nici alta, ci pe caii ei negrii călăresc. Nici forța

Un icter harnic dă prin frunze iama, Spre ceruri urcă păsări surmenate Și frigul năvălește în cetate... Iar ziua trece fără să-mi dau seama. Mai plouă ca un bocet pe-nserate Încet, de-mi vine

E toamna când auzi cum osul geme Și ceața se așterne pe cuvânt, Când monștrii-n tine fără a se teme Se schimbă înapoi în mori de vânt. E toamna când lumina îți priește, Când sufletul iertat

Mi-e ruga împlinită când legiuni scăpate Din Iad îmi asaltează reduta și n-aștept De nicăieri salvare, n-am unde da în spate Și îmi aprind lumina răzmeriței în piept. Mi-arăt cu-n rânjet

Ne-am irosit junețea prin zoaie și păcate, Crezând c-atunci când se va uza și încreți Cum șerpii-și schimbă pielea vom lepăda-o-n spate Și noi și alta nouă în schimbu-i vom primi. Acum ne bate-n

Constat, cu bucurie dar și cu durere (pentru că știu prea bine unde duc toate astea), că ne despart mai multe lucruri decât ne apropie și că ne asemănăm în mai multe privințe decât ne diferențiem.

Motto: „Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura în singurătatea ta cea mai profundă...” F. Nietzsche – Știința voioasă Ceva se sfârșește. Asta ar trebui să fie

Ne întâlnim acum fi’ndcă destinul M-a pedepsit sau zeii mă urăsc... Uitasem - recunosc! - de-o vreme chinul De-a mă ciocni de tine - corp ceresc! Azi nu ne mai atragem, iar uimirea Ce o mimăm

În jurul meu pădurea se rărește Și foile din brațe mi-au căzut Ca niște frunze; ochii-mi joacă feste Și până-n iarna nu mai este mult. Din piept mi-s smulse roadele cu-n clește În schimbul

Am căutat cu râvnă pepitele de aur Ascunse-n vadul minții și vinele de-argint În adâncimi de suflet; pe tine – Minotaur – Eu te-am găsit cu trupul în schimb, în labirint. Pe-atunci curgeau

Se nasc în porturi primele lumini Și munții-s flăcări vii în depărtare; A coborât un zeu al liniștii în mare Și-oftează-a dor pădurile de pini. În fiecare golf e-o sărbătoare; Pe maluri