Am pufnit în râs când mi-a răspuns : \"Hai mă!\" nuanțat și afectat într-un mod care îmi făcea o deosebită plăcere și apoi imediat s-a bosumflat dându-și seama că a fost atrasă într-o capcană. S-a
Plecarea, cel puțin pentru mine, a fost atât de pripită încât neexistând pregătiri deosebite, am plonjat abrupt în această excursie. N-am apucat să mă adaptez schimbărilor, n-am apucat să mă
Doar un copil! ... Da! Asta sunt ... doar un copil! Dar și ea este un copil și mi se pare că sunt la fel de îndreptățit să fiu copil. Cel puțin printre oamenii aceștia care nu mă cunosc, pe care nu
Trenul se arcuiește ca un șarpe amorțit. În pântecul lui se îngrămădesc o mulțime de anonimi cu chipuri anoste, șterse, unii serioși, altii exuberanți, în a căror forfotă se ghicește, fremătând,
Și totuși ceva rămâne... Rămâne amintirea de nesfâșiat, înfiptă ca un piron încins în minte, a celor două zile petrecute cu ea la munte. Pe cât de neclare sunt celelalte evenimente , majoritatea
Și eu am pierdut! Eu ... am pierdut-o pe Ea! Umbra ei firavă s-a topit, tot așa cum a apărut, în neant. Cine stie?; poate am alungat-o cu nepăsarea mea, am umilit-o cu egoismul meu capricios sau am
Odată, cineva m-a tranșat fără drept de apel, privindu-mi semnătura în colțul unui act: “Ești un om comun, cu aspirații înalte!”. În fond eram de acord cu sentința și căutam de mult să mi-o însușesc.
O fărâmă din mine cel de atunci tot a rămas, rătăcită cine știe pe unde, jenantă ca un ghimpe insinuat în talpă ce-l simți doar atunci când calci mai apăsat. Și cu acea parte din mine nu am făcut
Motto: \"Când iubești nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată.\"
Erich Segal – \"Love Story\"
Partea I
\"Oglinzi! adânci firide fară fund
În voi statui de stafii se
I
Din larma pietrei strânsă-n palma,
Sleită de-armonii lascive,
Se răspândesc in cerc, de-a valma,
Scânteie-n praf cu invective.
Se-aprind făclii mustind de sevă
Ce lacom
Sunt o stafie ce stârnește teamă
și alungată-ntr-o mansardă goală,
se rupe si mai cheamă. Nu aude
nimic si nimeni stingerea-i domoală
sub apăsarea formei de aramă.
Mi-e sufletul vegheat de
Aș vrea să-mi umble toamna
Ca viermii pe sub piele,
Să-nlăture cangrena
Cu sevele din vii,
Când îmi anin privirea
De vestede amurguri;
Să ametesc de zborul
Cocorilor târzii;
Să-mi
S-au scurs toate întrebările în nisip și, mai apoi, la primul surîs valurile au șters urmele firave urmate de semnul încovoiat. Deschid ochii atat de tare încît mă dor gata sa sorb în mine totul,
Nu mai slujesc Cuvântul; mi\'e carnea pe tarabe
Întinsă; mă disecă c\'o pană încă flască,
Dar țanțoș parcă ține barosul între labe,
Un poetaș din ce\'ia ce scrie versuri slabe
Și\'apoi
Mi-e dor de-a spune iarăși
În vorbe potrivite
Cât te iubesc. De-o vreme
Încet îmbătrânesc
Și sufletu-mi alături,
Cuprins tăcut de lene,
Întârzie să spună
Cuvântul mai firesc.
Îl simt
Simt incă gustul morții, otravei și orgiei
Și încă-n vis cosmare mă macină cu furii
Și demoni ce aleagă-n infernul nebuniei
Împrăștiind in inimi, rânjind, sămânța urii
Când dorm. Tresar. Năluca
Îmi ești atât de-aproape și buzele-ți mă cheamă
Spre așternut. Otrava plăcerii mă îmbie;
Mi te topești în brațe cu șovăieli și teamă,
Þi-e inima-nsetată - va fi ce va să fie...
Dar din adânc de
Se cerne temerea în mine,
Când mă aplec ca să îți sorb deodată
Durerea-ncondeiată
În suspine
Și tu te strângi în colțuri, vinovată.
M-abat spre margine în taină,
Căci
CV